– Maledetti! strigă plin de înverşunare. Uccideteli! Uccideteli!

Dornic să vadă mai de aproape bătălia, sultanul coborî călare pe o mică plajă de sub zidurile Galatei. Ofiţerii din suită îl preveniră că genovezi ascunşi pe după creneluri ar putea să tragă asupra lui. Mehmed ridică nepăsător din umeri.

– Neguţătorii din Galata?... Nu vor îndrăzni! Sunt cu toţii nişte poltroni! Nu-s făcuţi din acelaşi aluat cu marinarii genovezi care se bat acolo, pe mare, spuse, arătând cu mâna navele angajate în luptă. Negustoria ascute mintea, viclenia, dar toceşte curajul.

Neputinţa turcilor de a-i înfrânge pe creştini îl exaspera: Incapacitatea lui Balthoglu se oglindeşte şi în comportamentul oamenilor lui! Uite-i! Nu sunt buni de nimic! La un moment dat nu se mai putu stăpâni. Izbucni în invective: Laşii! Laşii! Laşii! Lasă victoria să le scape din mâna! Balthoglu şi marinarii lui nu sunt decât o adunătură de fricoşi şi de nevolnici!

Se uită la soarele care începuse să apună şi se rugă de Allah ca noaptea să se lase mai repede, spre a acoperi vederii ghiaurilor buluciţi pe ziduri ruşinea de pe obrazul marinei otomane. Valuri de fierbinţeală se ridicau dinlăuntrul fiinţei lui, făcându-l să fiarbă ca apa dintr-un cazan pus la foc mare. Atât de înnebunitoare îi era furia, încât înfipse pintenii în pântecele armăsarului şi se avântă în valuri.

Sub privirile stupefiate ale ofiţerilor, îşi mâna telegarul prin apa puţin adâncă, de parcă ar fi vrut să ajungă înot la încâlceala de nave de care-l despărţeau doar câteva sute de metri. Valurile ajunseseră până la pieptul calului, care fornăia înspăimântat. Pulpanele caftanului imperial, căptuşit cu zibelină, pluteau pe învelişul valurilor. Armăsarul refuză să mai înainteze, deşi pintenii îi sfâşiau flancurile, înroşind cu sânge apa din jur. De acolo, sultanul zbiera către Balthoglu, ameninţându-l cu cravaşa:

– Ia cu asalt corăbiile ghiaurilor! Ce mai aştepţi? Escaladează-le! Escaladează-le odată, nenorocitule! Incapabilule! Poltronule! Se dezlănţui într-un potop de sudălmi şi de blesteme furibunde: Laşilor! Muieri nenorocite! Fricoşilor! Bicisnicilor!

Făcea spume la gură. Deodată întoarse calul spre plajă. Cravaşându-l, galopă către grupul de generali care nu îndrăzneau să facă o mişcare. Ajuns în dreptul lor, se opri câteva clipe, vru să le spună ceva, dar se răzgândi şi, dând pinteni calului, porni în goană spre cartierul său general...

Pe fâşiile de nori înalţi, subţiri ca nişte fuioare de lână scămoşată, soarele în asfinţit aşternea tonuri trandafirii. Calmul înserării crea un fundal insolit învălmăşelii sângeroase din jurul corăbiilor creştine. În locul turcilor căzuţi în luptă, alţi turci, de zece ori mai numeroşi, se repezeau la asalt, în locul galerelor şi fustae-lor scufundate, altele intrau în acţiune.

Creştinii nu-şi puteau împrospăta însă efectivele decimate. Era limpede că în cele din urmă tenacitatea şi îndârjirea osmanlâilor, dar mai ales inepuizabilele lor rezerve de oameni vor decide soarta bătăliei.

Atunci se petrecu minunea.

Vântul se zburli iarăşi, pornind să agite pânzele corăbiilor împresurate. Învioraţi, însufleţiţi de noi speranţe, creştinii se băteau cu sporit curaj. Din când în când, privirile lor se îndreptau spre pânzele care se umflau, căpătând viaţă. Apoi corăbiile creştine se urniră. Etravele lor prinseră iarăşi să spargă cercul navelor turceşti, care pârâiau, sfărâmându-se sub irezistibila presiune.

Balthoglu răcnea exasperat, îndemnându-şi oamenii la un ultim şi suprem asalt. Dar ordinele lui nu mai aveau nici un efect. Turcii agăţaţi de flancurile corăbiilor creştine cădeau pe rând în mare.

Puterea vântului crescu.

Smulgându-şi turbanul într-un acces de neputincioasă furie, amiralul se izbi cu pumnii în cap, înjurând şi blestemând. Pierduse partida. Vântul păcătos îl învinsese, îi năruise visele de mărire.

Când văzu că navele ghiaurilor, degajate, în sfârşit, din cercul urmăritorilor, se îndreptau cu iuţeală spre Cornul de Aur, dădu poruncă de încetare a luptei. Lăcrimând de ciudă, îşi zise că de acum înainte va trebui să-şi găsească resurse lăuntrice spre a întâmpina cu fatalism hotărârea propriului său destin. Dar firea-i tumultuoasă nu accepta cu resemnare înfrângerea. Revolta-i împotriva providenţei îl făcu să ridice pumnii spre cer. Atunci îşi dădu brusc seama că ofiţerii lui îi pândeau orice mişcare. Îşi struni gestul abia început, coborându-şi braţele de-a lungul corpului. Trebuia să păstreze o atitudine demnă, oricât de grea i-ar fi fost situaţia.

În vreme ce nava-amiral se înapoia la baza de plecare, Balthoglu aruncă o ultimă privire asupra Cornului de Aur. Bizantinii ridicaseră marele lanţ, spre a îngădui corăbiilor creştine să intre în port. Uralele romeilor care-i întâmpinau pe învingători îi răsuciră un cuţit în inimă. Atât de tare îl durea bucuria ghiaurilor, încât nu mai simţea usturimea cumplită a propriului său obraz sfâşiat.

Deodată o spaimă dementă îl săgetă. Ce se va întâmpla când va da ochi cu sultanul? Balthoglu se cramponă cu amândouă mâinile de balustrada punţii de comandă. Numai aşa se putu stăpâni să nu izbească turbat cu pumnii în lemnul lustruit...

În noaptea aceea veghe fără a-şi îngădui o clipă de odihnă. Ţinu întreaga flotă în stare de alarmă. Se temea ca nu cumva bizantinii, încurajaţi de recentul succes, să iasă în larg cu întreaga lor flotă şi să atace vasele turceşti atât de greu încercate. Îl muncea şi o bănuială. Cele patru corăbii creştine nu constituiau oare avangarda unei mari flote trimise în ajutorul Constantinopolelui? Ar fi îngrozitor să-l surprindă nepregătit.

Dar grijile acestea nu izbuteau să-l smulgă din marasmul gândurilor negre. Va fi în stare să domolească mânia sultanului, evitând o dizgraţie definitivă? Ce argumente ar putea invoca în apărarea sa? Suferise o înfrângere ruşinoasă. Duşmanii lui - şi avea destui - se vor năpusti spre a-l distruge. „În leul doborât lovesc toţi măgarii!” reflectă cu amărăciune. Noaptea se scurse fără ca temerile lui să se împlinească. Răsăritul găsi flota creştină grupată înapoia marelui lanţ. Galerele trimise în cercetare se înapoiară raportând că Marea de Marmara era liberă. Nu întâlniseră forţe navale creştine îndreptându-se spre Constantinopole.

În sufletul amiralului încolţi timid speranţa că padişahul îl va ierta. Dacă ar fi vrut să-l distrugă, acesta l-ar fi convocat la cartierul său general spre a-i cere socoteală. Îşi dăduse probabil seama că nu va găsi o căpetenie militară capabilă