Dimineaţa calmă, senină, îl mai linişti. Inspecta tocmai baza navală, când trompeţii sunară „onorul la sultan”. Ofiţerii, marinarii încremeniră în poziţie de drepţi, în vreme ce Mehmed, urmat de generali şi de un escadron de gardă, îşi făcu o spectaculoasă intrare în galopul cailor. Balthoglu îi ieşi grăbit în întâmpinare, urmat de întregul său sat-major.

Mehmed descălecă odată cu însoţitorii săi. Chipul îi era întunecat, înfricoşat, Balthoglu i se aruncă la picioare şi se târî prin ţărână spre a-i săruta cizmele. Când dădu să atingă cu buzele încălţările imperialului său stăpân, acesta îl lovi cu vârful cizmei roşii peste gură, rupându-i câţiva dinţi şi sfâşiindu-i buza de jos.

– Nemernicule! strigă furios Mehmed. Duşman al credinţei mahomedane şi trădător spurcat al propriului tău stăpân, fă-mă şi pe mine să înţeleg cum de n-ai fost în stare să capturezi navele creştine? Nu numai că te-ai bucurat de o mare superioritate numerică, dar şi elementele naturii ţi-au fost favorabile! Dacă n-ai fost capabil să ieşi învingător dintr-o luptă cu patru corăbii duşmane, cum îţi închipui că ai să poţi nimici întreaga flotă creştină din Cornul de Aur?

Amiralul se ridică în genunchi. I se redeschisese rana din obraz, pleoapa tumefiată îi acoperise ochiul drept, lăsând să se scurgă un fir de puroi. Sângele din buza de jos, strivită şi sfâşiată, i se prelingea în barba sură, înroşind-o.

– Prea Luminate Stăpâne! Uită-te la mine! Sunt rănit, mi-am pierdut ochiul, fiindcă nu am şovăit să mă bat cot la cot cu soldaţii mei împotriva ghiaurilor blestemaţi! Ascultă-mă cu îndurare şi nu te lăsa pradă mâniei! Numai pe nava-amiral au căzut în luptă o mie cinci sute de oameni. Nici o clipă galera mea nu s-a îndepărtat de „Vulturul bicefal”. Ai putut să vezi cu propriii tăi ochi, aşa cum au văzut toţi cei care te însoţeau, că am luptat cu cea mai aprigă înverşunare! Echipajele de pe toate navele de sub comanda mea au suferit mari pierderi. Numeroase vase au fost scufundate. Jur că n-am precupeţit nici un efort spre a captura şi nimici corăbiile duşmane! Dar soarta mi-a fost potrivnică! Prea Puternice Stăpâne, nu mă copleşi cu urgia ta, fiindcă nu sunt vinovat!

Câţiva dintre ofiţerii de marină prezenţi îşi uniră glasurile spre a implora îndurarea imperială. Cu vorbe puţine şi simple, îşi aduseră mărturia lor în sprijinul amiralului, declarând că acesta făcuse tot ce-i stătuse în putinţă spre a cuceri corăbiile vrăjmaşe.

Cu un gest scurt, sultanul le porunci să tacă. Se uită cu scârbă la amiralul prăvălit la pământ.

– Ai merita să-ţi tai capul, năpârcă! Dar am să-ţi las viaţa, ca să-ţi târăşti restul zilelor în jale şi în infamie! Ordon să fii degradat în faţa trupelor pe care le-ai comandat! Îţi ridic toate titlurile şi însemnele de onoare pe care eu şi părintele meu ţi le-am acordat! Averea ta va fi confiscată în întregime şi va fi distribuită ienicerilor! Se întoarse spre Hamza-Paşa, şeful casei militare imperiale: Să i se aplice trădătorului Suleiman Balthoglu o sută de bice, apoi să fie izgonit din mijlocul soldaţilor! Executarea!

Încălecă pe cal şi, fără să mai acorde o privire fostului amiral, care gemea cu fruntea în ţărână, porni în galop spre cartierul general...

* * *

Reynaud de Brienne stătea înapoia împăratului când căpitanii Phlactanellas, Cattaneo, Novarisio şi Felliciano se înfăţişară la palat spre a raporta îndeplinirea cu succes a misiunii Din înalt ordin, marele cancelar al Curţii le pregătise într-un termen record diplome ornate cu chenare colorate, prin care li se confereau titluri onorifice, extrem de pompoase, spre a le recompensa - fără cheltuieli - bravura.

Căpitanii primiră diplomele din mâna basileului, stând smeriţi în genunchi. De afară se auzeau dangătele de sărbătoare ale clopotelor din oraş şi ovaţiile mulţimii din faţa palatului.

Împăratul era fericit. Dumnezeu îşi revărsase în sfârşit harul asupra năpăstuitei capitale a imperiului. Norii deznădejdii se risipeau şi soarele speranţei se ivise iarăşi.

– Rog pe Majestatea-voastră să iasă pe balcon! îi vorbi reverenţios maestrul de ceremonii. Populaţia oraşului vrea să-şi vadă suveranul şi pe cei patru căpitani, spre a le încununa fruntea cu laurii recunoştinţei.

Basileul blestemă în sinea lui protocolul absurd de la Curte, care îl obliga să păstreze tăcerea în cursul ceremoniilor. Era nerăbdător să stea de vorbă cu cei patru marinari după încheierea recepţiei oficiale. În vreme ce se îndrepta spre balcon, păşind solemn printre demnitarii aliniaţi pe două rânduri, nu se mai putu abţine şi, încălcând opreliştile protocolului, se adresă căpitanilor:

– Corăbiile voastre sunt, nădăjduiesc, avangarda marii flote pe care Veneţia şi Apusul ne-au făgăduit-o.

Ajunseseră în pragul uşii deschise spre balcon. Dincolo de balustrada împodobită cu flori, dăltuite în marmoră, se desfăşura vasta piaţă a palatului, neagră de lume.

– Nu ne urmează nici o flotă, sire, replică Phlactanellas.

Basileul se opri în prag.

– Nici o flotă? repeta stupefiat.

Într-o clipă i se năruiră toate iluziile. Chipul i se făcu cenuşiu. Întrebarea lui Constantinos şi răspunsul lui Phlactanellas zburară din om în om. Pe feţele până atunci euforice ale demnitarilor se aşternu o expresie de neîncredere, apoi de stupoare.

– Populaţia oraşului nu trebuie să afle încă această veste! spuse împăratul. Nu avem dreptul să-i surpăm moralul. Să ieşim pe balcon!

Când se văzu faţă în faţă cu supuşii săi, Constantinos zâmbi mecanic. Flutură mâna, răspunzând la ovaţii, apoi îi arătă cu un gest pe cei patru căpitani. Uralele răbufniră mai puternice.

Reynaud de Brienne privea scena cu un fel de detaşare. Înţelegea disperarea reţinută a bizantinilor. O lovitură grea este şi mai dureros resimţită când cade pe nepregătite după o mare bucurie. Nu se socotea sentimental legat de pământul Bizanţului. Nu-şi risca decât viaţa, dacă turcii vor cuceri oraşul. În fond, pentru aceasta era plătit. Demnitarii prezenţi ştiau însă că le era ameninţată şi existenţa proprie şi aceea a familiilor. Îi înfricoşa nu numai viitorul sumbru rezervat celor vii, ci şi părăsirea în care vor fi lăsaţi morţii, după ce supravieţuitorii vor fi aruncaţi în sclavie şi risipiţi în cele patru vânturi.

După încheierea ceremoniei, de Brienne părăsi palatul, spre a se înapoia la postul său, pe ziduri. Lumea