veselă de pe străzi, covoarele atârnate la ferestre şi pe balcoane, cântecul sărbătoresc al clopotelor contrastau cu starea lui sufletească. Trecea călare printre oamenii care-l salutau cu prietenie, aducând un anonim omagiu veşmintelor lui militare.

– Ai ieşit de la palat, Kir ofiţer, nu-i aşa? îl întrebă un bătrân mergând pe jos, în pasul calului.

De Brienne înclină afirmativ din cap.

– Spune-mi atunci şi mie, grăi bătrânul, când vin ajutoarele din Apus?

Căpitanul ridică din umeri.

– Drumul de acolo şi până aici e lung, unchiaşule. Mai lung decât îţi închipui. Te las cu bine!

Vârî pintenii în flancurile calului, care porni la trap, lăsându-l pe moşneag în urmă. Femeile îi surâdeau, copiii îi făceau semn cu mâna, o fată îi aruncă o floare de liliac. De Brienne prinse din zbor floarea şi zâmbi fetei. „Dacă aţi şti ce vă aşteaptă! Ah, dacă aţi şti ce vă aşteaptă!” gândi cu tristeţe.

Încercă să-şi imagineze cum va arăta lumea aceasta atât de voioasă după ce va afla adevărul...

În aceeaşi noapte turcii dezlănţuiră un bombardament năprasnic asupra fortificaţiilor. Coronamentul şi latura estică a unui turn din preajma porţii Sfântul Roman, precum şi o porţiune din zidul alăturat se prăbuşiră într-un zgomot infernal, ridicând nori de praf ce întunecară sclipirile stelelor. În miez de noapte, oamenii reîncepură istovitoarea muncă a umplerii spărturii, astfel încât, odată cu răsăritul soarelui, zidurile să pară intacte observatorilor turci.

* * *

La Paris, în marea sală de mâncare a palatului Louvre, trompetele răsunară, vestind intrarea slugilor care purtau pe braţe tăvi de argint încărcate cu vânatul cel mai ales - fazani, căprioare, mistreţi, potârnichi, sitari - destinat a îndestula delicatele maţe ale regelui şi ale oaspeţilor săi. Păsăretul şi jivinele îşi păstrau încă veşmintele lor de pene sau de blană, după cum le lăsase firea. Era însă destul ca majordomii regali să apuce cu câte două degete învelişurile piloase ori pufoase şi să le ridice în sus, ca dedesubt să apară carnea admirabil friptă şi rumenită a necuvântătoarelor jertfite pe altarul celui mai nobil sport: vânătoarea.

Regele Charles îşi odihnea şezutul într-un jilţ aurit, cu perne moi de brocart. Îi încadrau două adolescente drăgălaşe şi foarte picante, Mademoiselle Isabelle de Riberac şi Mademoiselle Blanche de Chinon - de la o vreme nu-i mai plăcea decât carnea tânără - pe care favorita lui en titre i le procurase complezent pentru a-i îndulci nopţile. Suveranul luă de pe tava din faţa sa o fragedă pulpă de fazan, în care îşi înfipse pofticios dinţii. În vreme ce mesteca alene friptura uşor fezandată, pentru a fi pe placul rafinatelor sale gusturi culinare, privirile îi alunecau când spre umerii albi, rotunzi, ai voluptuoasei Mademoiselle de Riberac, când spre sânii mici, apetisanţi, ai fragilei Mademoiselle de Chinon.

Ca să stea de vorbă cu episcopul Jean-Germain de Chalon, ambasadorul extraordinar al ducelui Philippe de Bourgogne, plasat dincolo de Blanche de Chinon, trebuia să se plece peste umărul tinerei fete, şi atunci nu scăpa prilejul să pună tandru mâna pe braţul ei, ca şi când ar fi căutat un sprijin.

Episcopul de Chalon se afla de şase zile la Paris, dar în tot acest interval nu-i fusese posibil să obţină o audienţă particulară la rege, aşa cum îi ordonase stăpânul său, ducele. Charles evitase sistematic o convorbire între patru ochi, rezumându-se a-l primi pe înaltul prelat doar în cadrul festivităţilor organizate în cinstea acestuia. Episcopul ar fi preferat onoruri mai puţine, dar mai multe rezultate practice.

Regele se înclină iarăşi deasupra decolteului drăgălaşei Blanche de Chinon, spre a vorbi episcopului. În chip de glumă, scăpă între sânii fetei un hartan de fazan din care abia muşcase. Mademoiselle de Chinon chicoti încântată de această augustă favoare.

– Monseniore, rosti suveranul, mâine vom asista la un magnific turnir, organizat în onoarea Grandeţei-tale.

Episcopul mulţumi cu făţarnică bucurie. Ura turnirurile, care în concepţia lui îşi aveau obârşia în înjositoarele jocuri cu gladiatori din Roma imperială. „Mai potrivit ar fi fost să mă fi invitat la o audiţie a corului de copii de la Notre-Dame, despre care am auzit lucruri atât de frumoase!” reflectă înaltul prelat.

Trompetele sunară din nou. În sală se iviră patru slujitori zdraveni, purtând pe umeri o tavă cât o roată de car, pe care trona o plăcintă de dimensiuni gigantice. Plasară plăcinta pe o masă mare, rotundă, instalată în mijlocul sălii. Trompetele înălţară iarăşi spirale muzicale, însoţite de solemne ropote de tobă. Simultan, plăcinta se despică, asemenea unui pepene tăiat felii, iar din mijlocul ei ţâşni un berbec cu lâna şi cu coarnele aurite, încălecat de un pitic deghizat în Belzebut. Berbecul începu să alerge în cerc pe lângă mese, în vreme ce piticul agita chiuind un trident roşu.

„Dacă un burghez de rând ar oferi prietenilor săi un asemenea spectacol, în mai puţin de douăsprezece ore ar fi ridicat de zbirii Inchiziţiei! cugetă episcopul. Eh, quod licet Jovi...” În noaptea aceea festinul se transformă într-un chiolhan mai deşănţat decât străvechile serbări dionysiace. Deşi demnitatea lui de prinţ al Bisericii i-ar fi impus să se retragă, episcopul rămase în continuare la masă, pentru a nu-l indispune pe rege, care începuse să-şi vâre mâinile până la cot în decolteurile tinerelor femei.

A doua zi de dimineaţă, la ora fixată, venerabilul ecleziarh se înfăţişă în loja regală, spre a asista la turnir. Avu însă de aşteptat, fiindcă suveranul, vlăguit după sardanapalica-i noapte, dormise ceva mai mult. În sfârşit, Charles sosi, înconjurat de un stol de fecioare, unele mai ispititoare decât altele. Obosit, se adânci în jilţul său şi începu să-şi facă vânt cu batista de dantelă. Episcopul îşi prefira mătăniile printre degetele-i bătrâne şi noduroase, implorând anticipat iertarea păcatelor pentru toţi concurenţii care aveau să-şi dea sufletul în această întrecere. Crainicii suflară în goarne, vestind deschiderea turnirului. Cavalerii care aveau să-şi încerce puterile şi măiestria în mânuirea armelor făcură front în faţa lojii regale, pentru a aduce un omagiu suveranului mahmur după noaptea-i albă.

Competiţia începu. Episcopul văzu lănci rupându-se ca nişte beţe, călăreţi prăbuşindu-se cu cai cu tot, scuturi zburând prin aer ca nişte păsări metalice, săbii grele şi buzdugane scofâlcind pieptare de fier şi coifuri, mai văzu capete sparte, picioare