şi braţe rupte, şiroaie de sânge prelingându-se pe argintiul armurilor, tărgi purtând trupuri sfârtecate, cu intestine atârnând prin praf. Atât de îndârjiţi erau cavalerii, încât întrecerea se transformase într-o adevărată bătălie, cu răniţi şi morţi. Până şi regele se trezise din apatia lui. În vreme ce Mademoiselle de Chinon acorda cununa de lauri cavalerului învingător la toate probele, episcopul de Chalon îşi apropie pe nesimţite scaunul de al regelui.

– Magnific turnir! exclamă cu prefăcut entuziasm, profitând de răgazul dintre întrecerile individuale şi cele colective. Cavalerii Majestăţii-voastre ştiu să se lupte! Oh, dar mai înălţătoare ar fi faptele lor de arme dacă şi-ar vărsa sângele războindu-se cu păgânii, pentru apărarea Crucii!

Regele îl privi vizibil stingherit.

– Ai dreptate, Monseniore, rosti evaziv. Va veni şi ziua aceea!

Episcopul se grăbi să arunce noi argumente în balanţă:

– Dacă Majestatea-voastră ar porni în cruciadă, gloria Majestăţii-voastre ar depăşi-o pe aceea a veneratului Vostru înaintaş, Sfântul Louis!

– Nu mi-am terminat încă răfuielile cu englezii, Monseniore. Apărarea Franţei primează orice alte interese. Cred că sunteţi de acord!

– Ar fi suficient un contingent redus de trupe pentru expediţia antiotomană, stărui înaltul prelat. Stăpânul meu şi vărul afectuos al Majestăţii-voastre, ducele Philippe de Bourgogne, v-ar urma cu toată înflăcărarea.

– De ce nu-şi asumă vărul meu iubit sarcina organizării cruciadei?

– Stăpânul meu, ducele, n-ar ezita o clipă să proclame războiul sfânt. Părintele său, ducele Charles - Dumnezeu să-l odihnească - nu s-a bătut oare cu turcii la Nicopole? Ducele Philippe va călca în mod firesc pe urmele tatălui său. Din nenorocire, locuitorii oraşului Gand au ridicat steagul revoltei împotriva ducelui Philippe, stăpânul lor legitim. Pentru a înăbuşi răzmeriţa, vărul Majestăţii-voastre a trebuit să-şi mobilizeze toate trupele, spre a intra în luptă cu propriii săi supuşi. Se poate o tragedie mai cumplită, Sire? Îndată însă ce va pacifica Gandul, va ridica steagul cruciadei.

– Foarte bine! Am să aştept până ce va înăbuşi revolta.

– Constantinopolele asediat nu poate aştepta, Sire. Am fost informaţi că acolo se petrec orori ce depăşesc orice închipuire!

Regele ridică din umeri.

– Voi aviza, Monseniore! Voi aviza! Episcopul înţelese că pleda cauza Bizanţului în faţa unui surd.

– Franţa îşi asumă o mare răspundere, Sire, stând inactivă în vreme ce Imperiul Roman de Răsărit îşi trăieşte ultimele clipe!

Ştia că regele l-ar fi putut socoti impertinent, dar jalea îi era prea mare ca să se mai teamă de consecinţe.

Charles zâmbi ca şi cum nu i-ar fi auzit ultima frază:

– Scumpul meu episcop, ne aşteaptă prânzul! Bucătarul ne-a pregătit nişte surprize gastronomice de zile mari. Pregăteşte-te să te regalezi!

* * *

– Destul pentru seara asta! spuse sultanul Mehmed, ridicându-se de la masa acoperită cu hărţi.

Generalii care asistaseră la consiliu, în cap cu marele vizir Khalil şi cu Zaganos-Paşa, se prosternară, apoi părăsiră cortul.

– Mahmud, tu mai rămâi! se adresă padişahul favoritului său, care se pregătea să iasă printre ultimii.

Tânărul Mahmud, coborâtor din imperialul neam al Anghelizilor, se apropie de protectorul său şi i se înclină cu respect.

– Lasă ceremonialul! îi zâmbi padişahul, prinzându-l prieteneşte pe după umăr. Acum suntem singuri. Aşează-te aici pe sofa, alături de mine!

Bătu din palme. Pajii de serviciu aduseră tăvi de aur încărcate cu fructe şi cu dulciuri, carafe de sticlă de Veneţia şi cupe încrustate cu nestemate. Turnară în cupe un vin licoros, de culoarea chihlimbarului vechi. Apărură şi patru muzicanţi, cu lăute şi flaute. Se aşezară pe un covor de Şiraz, într-un colţ al încăperii, şi începură să cânte în surdină o melopee plină de melancolie.

Sultanul luă una din cupe şi aspiră aroma vinului.

– Moscat de Sicilia! Gustă-l şi spune-mi cum îţi place!

Favoritul sorbi puţin vin, îl plimbă câteva clipe prin gură, spre a-i aprecia calităţile, apoi rosti cu convingere:

– Excelent! Un rege al vinurilor pentru un rege al regilor!

Mehmed îi zâmbi cu afecţiune.

– Tu n-ai nevoie să mă măguleşti! Eşti deasupra curtenilor de rând. Lasă-i pe ei să-şi stoarcă creierii zămislind linguşiri extravagante. Crezi că vorbele lor înflorite îmi fac vreo impresie?

Goli cupa şi începu să ronţăie o curmală.

– Tu eşti demn să-mi fii prieten, Mahmud. În vinele tale curge sânge regal.

Favoritul era amuzat de parvenitismul sultanului. Când străbunul acestuia, pe nume Osman, o simplă căpetenie de mercenari, se urcase pe tron, mândra dinastie a Anghelizilor apusese de mai bine de un secol. Documentele de familie ale lui Mahmud Anghelos atestau o vechime milenară. Deşi acceptase să devină favoritul padişahului, nu îşi uita originea.

Sultanul îşi concedie servitorii şi muzicanţii. Voia să rămână singur cu Mahmud. În seara aceasta era înclinat spre confidenţe. Oamenii cei mai ascunşi simt uneori nevoia să-şi reverse preaplinul gândurilor tăinuite.

– Tu ai să ajungi departe, Mahmud, zise sultanul. Vrei să ştii de ce? Fiindcă te-ai adaptat vremurilor pe care le trăieşti, te-ai supus imperativelor timpului, nu ai mers orbeşte pe drumul pierzaniei, mânat de o mândrie prost înţeleasă, de tradiţii desuete, aşa cum procedează actualul împărat al romeilor. În schimbul Constantinopolelui, care prin poziţia lui este desemnat de destin să devină capitala imperiului meu, i-am oferit alt tron, precum şi prietenia mea veşnică. M-a refuzat! Prostia se plăteşte! Va sucomba laolaltă cu toţi partizanii săi, fiindcă pe mine nimeni şi nimic nu mă mai poate opri... Ţie, Mahmud, îţi pregătesc măriri pe care nici nu le-ai visat vreodată! Ştiu că îmi eşti credincios, că mă iubeşti. Mi-ai dat dovezi. Am încredere în tine, Mahmud! Nu pot spune acelaşi lucru şi despre ceilalţi sfetnici ai mei. I-ai văzut acum o jumătate de oră în consiliu? Se sfâşiau între ei ca fiarele hămesite. Nu-i animă decât pofta de înavuţire şi setea de măriri. Când interesele le-o cer, sunt gata să înşele, să trădeze, să ucidă. Şi cu oamenii aceştia meschini şi limitaţi sunt nevoit să construiesc un imperiu fără seamăn.

Sultanul întinse mâna spre a-şi umple din nou cupa, dar prinţul Mahmud îi preveni gestul, turnându-i vin din carafă. Mehmed îi mulţumi cu o înclinare rapidă a capului.

– Sunt învinuit că nu ţin seama de drepturile ţărilor învecinate, că le încalc hotarele, le cotropesc teritoriile, le înrobesc locuitorii. Am însă dreptul să nu ţin seama de fantastica dezvoltare a poporului turc, de nevoia