CAPULET

O, Dumnezeule! Nevastă, uite, Copila noastră sângeră! Pumnalul S-a rătăcit - şi teaca-i goală zace Pe spatele lui Montague şi el S-a rătăcit la sânul fetei noastre!...

CONTESA CAPULET

Vederea asta-mi cheamă bătrâneţea Ca dangătul de clopote la groapă!

(Intră Montague şi alţi)

DUCELE

Hai, Montague, te-ai mânecat* devreme Să-ţi vezi copilul şi moştenitorul Devreme secerat aci!

MONTAGUE O, duce!

Soţia mea muri în noaptea-aceasta, De jale după fiul surghiunit...

A semSneca: (pop.) a se scula dis-de-dimineâţă, a

146

porni la dnim. a pleca.

147

Ce nou necaz se prăbuşeşte-asupra Bătrânilor mei ani?

Şi vei vedea!

DUCELE

Priveşte-acolo

MONTAGUE Copil nesocotit!

O, ce te-a-mpins spre groapă înaintea Bătrânului tău tata?

DUCELE

Zăvoreşte-ţi

Blestemul încă, până lămurim Acest mister şi-i vom afla izvorul... Atunci am să mă fac conducătorul Necazurilor voastre, şi vă duc La moarte chiar. Dar pân-atunci tăceţi Şi-ngăduiţi ursita rea să fie Răbdării roabă... Şi acum să vie în faţa mea acei ce-s bănuiţi.

LORENZO

Asupra mea, cel mai neputincios, Cad toate bănuielile, căci vremea Şi locul, mai ales, sunt împotrivă-mi; Vin dar să mă pârăsc şi să mă apăr, Ca acuzat şi-acuzator eu însumi!

DUCELE

Deci spune fără-nconjur tot ce ştii.

LORENZO

Voi spune tot pe scurt, căci răsuflarea Nu-mi dă răgaz să fiu prea lung la vorbă. Romeo, mort aci, era bărbatul

Legitim al frumoasei Juliete,

Şi Julieta, moartă-aci, era

Soţia credincioasă-a lui Romeo.

Eu-i cununasem. Ziua nunţii lor

Fu ziua cea din urmă-a lui Tybalt,

Al cărui timpuriu sfârşit goni

Pe tânărul Romeo în surghiun...

Şi Julieta după el jelea,

Nu după văr... Voi, spre-a-i goni durerea,

O logodirăţi, vrând s-o măritaţi

Cu nobilul sir Paris, cu de-a sila;

Atunci la mine alergă copila

Cu ochii rătăciţi şi mă rugă

Să-nlătur cununia-aceasta nouă,

De nu, m-ameninţă că se omoară:

Eu, sfătuit de arta mea, i-am dat

Atuncea un narcotic... ce-şi avu

Urmarea lui, precum o prevăzusem,

Şi-o adânci-ntr-un somn asemenea morţii.

I-am scris tot într-o vreme* lui Romeo

Să vină-aci-n această noapte-a spaimei,

S-o scoatem din mormântu-i de-mprumut,

Când va pieri puterea băuturii...

Dar fratele Ioan, ce-avea să ducă

Răvaşul, fu oprit de-un accident,

Şi mi-l aduse înapoi ieri seara...

Atunci m-am dus eu singur pe la ceasul

Când trebuia să-şi vina ea-n simţiri,

S-o dezrobesc din hruba strămoşească,

Vrând s-o ascund la mine în chilie

Pân' voi putea trimite la Romeo.

Dar când sosii o clipă mai-nainte

De-a se trezi, zăceau morţi fără vreme**

Măritul conte Paris şi Romeo

Tot într-o vreme: (pop.) totodată, în acelaşi timp. ** Fără vreme. înainte de vreme, prematur (pop.); (aici) de curând.

148

149

Cel credincios. Acum ea se deşteaptă: Eu o-mplorai să plece şi să-ndure A cerului mânie cu răbdare. Atunci un zgomot mă goni afară Din criptă. Ea, în deznădejdea ei, Nu vru să mă urmeze, şi-şi făcu Cu mâna sa, pe cât se pare, seama... Atâta ştiu. Cât despre cununie, Ştia şi doica... Dacă am vreo vină, Jertfiţi-mi, duce, zilele bătrâne, C-un ceas mai înaintea vremii şi Cu toată-asprimea dreptei judecăţi.

DUCELE

Te ştim cu toţii om curat şi sfânt... Dar unde-i servitorul lui Romeo? Ce spune el?

BALTAZAR

Eu mi-am vestit stăpânul De moartea Julietei: şi Romeo Porni în goana calului atunci Din Mantua, şi a venit aci In locu-acesta, la acest mormânt... Răvaşul care-l am aci mi-l dete Să-l duc la tatăl său, iar el intră în hrubă, şi m-ameninţă cu moartea, De nu mă duc, şi de nu-l las acolo...

DUCELE

Răvaşul dă-mi, să văd ce scrie-n el. Dar unde-i pajul ce-a chemat străjerii? Băiete, spune, pentru ce-a venit Şi ce-a făcut aci stăpânul tău?

PAJUL

Venise să presare flori pe groapa Miresei lui şi, cum mi-a poruncit

150

Să stau deoparte, m-am supus poruncii. Când iată că un om, c-o torţă-n mână, Veni să spargă hruba şi stăpânu-mi îndată trase spada-n contra lui, Şi-atunci am alergat să chem străjerii.

DUCELE

Scrisoarea întăreşte tot ce-a spus Călugărul. El spune-amorul lor Şi vestea despre moartea Julietei; Mai scrie-apoi c-a cumpărat otravă De la un biet spiţer, şi că se duce Cu ea, să moară lângă Julieta! Ce ziceţi voi acum, duşmani de moarte? Ei, Capulet! Ei, Montague! Vedeţi Ce greu blestem pe ura voastră zace, Cum Dumnezeu vă bate prin iubire! Şi eu pierdui, c-am fost prea lăsător, Vreo două rude, şi pe toţi ne dor Urmările acestei uri haine...

CAPULET

O, frate Montague, dă-mi mâna ta! E zestrea fiicei mele. Nu-ţi pot cere Mai mult.

MONTAGUE

Eu însă pot să-ţi dau mai mult: O statuie de aur îi voi pune; Atâta vreme, cât va să răsune în lumea-aceasta al Veronei nume, Să nu mai fie-alt monument pe lume Cum e al credincioasei Juliete.

CAPULET

La fel de scump cu-al credincioasei fete Va fi şi-al lui Romeo, ş-or sa fie

151

Alături împreună pe vecie, Sărmane jertfe ale urii noastre!

DUCELE

Vom mai vorbi de-aceste mari dezastre. Această zi aduce-o pace sumbră; Trist soarele şi-ascunde faţa-n umbră. De judecată n-o să scape nime: Va fi iertat sau pedepsit cu-asprime Tot insul după vina sa; căci nu-i Nici în poveşti mai mult prilej de jale Decât în trista întâmplare-a lui Romeo şi a Julietei sale!. 1                                (Pleacă toţi)