Romeo si Julieta povești online gratis pdf 📖

Colecţie coordonată de prol. dr. Dan Grigorescu Coperta şi grafica: Anamaria Smigelschi

WILLIAM SHAKESPEARE

Romeo şi Julieta

Traducere de ŞT. O. IOSIF

Prefaţă de LEON LEVIŢCHI

Ediţie îngrijită şi note d ALEXANDRA BÂRN.

EDITURA MONDERO Bucureşti, 2000

Textul de faţă este reprodus după William Shakespeair: Romeo şi Julietn. Traducere fh forma originali de Şt. O. Iosif, Fundaţia Regele Mihai l Bucureşti, 1940.

Pentru a înlesni parcurgerea cat mai fluentă a cărţii, de către un public cat mai larg, la editarea prezentei versiuni au fost operate pe textul mai sus amintit câteva modificări, minime, vizând, în primul rând, punerea lui în concordanţă cu normele ortografice in vigoare. Nu s-a intervenit in cazul cuvintelor sau formelor considerate acceptabile ca licenţe poetice, respectiv Fiind justificate în context. Unele dintre acestea din urmă, precum şi o serie de cuvinte sau expresii mai puţin uzuale au fost marcate cu asterisc şi explicate succint în note de subsol.

Lector: Rose-Murie Zidăroiu

Procesare computerizată: Ruxandra Munteâmi

ISBN 973-9349-25-0

Tiparul executat sub comanda nr. 55/2000. la Imprimeria de Vest, Oradea, str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105. ROMÂNIA

PREFAŢA

Textul shakespearean ne oferă date mult mai preţioase, acelea ce privesc - până la un punct, evident — biografia spirituală a poetului. "Shakespeare este singurul biograf al lui Shakespeare", scria în secolul trecut marele gânditor şi stilist Ralph Waldo Emerson.

Dacă ar fi să restrângem problema la cel mai uşor demonstrabil aspect al biografiei spirituale ce se poate desprinde din opera lui Shakespeare, acela al informaţiei, până şi cititorii neavizaţi îşi pot da seama de amploarea şi corectitudinea ei în multe domenii: teatrul (Hamlei, Visul unei nopţi de vară, Henric al V-lea), dreptul (Măsurăpentru măsură, Neguţătorul din Veneţia), muzica (Richard al 17-lea, Neguţătorul din Veneţia), pictura (Venus şi Adonis, Timon din Atena), gramatica, logica, retorica (Zadarnicele chinuri ale dragostei), filozofia, etica (Troilus şi Cresida, HamJcl), navigaţia (Furtuna), botanica (Ilamlet, Poveste de iarnă etc), astrologia, istoria etc. ca să nu mai vorbim de profunda cunoaştere a vieţii de la ţară, târg şi oraş, a curţii regale, a folclorului englez. Sursele de inspiraţie - atâtea câte au fost deocamdată identificate (v. de pildă cele 6 volume ale lui G. Bullough, Narra-tive and Dramatic Sources of Shakespeare, New York, 1957) sunt, iarăşi, toarte întinse şi diverse - de la romanele cavalereşti la proza Renaşterii engleze, de la Biblie, Ovidiu şi Vergiliu la Edmund Spenser, de la Belleforest la Holnished, de la Boccaccio la Chaucer, de la Sene-

ca tragedianul la Seneca prozatorul... Iar dacă din vreme în vreme Shakespeare păcătuieşte prin anacronisme (Cleopatra joacă biliard, în Poveste de iarnă aflăm despre existenţa unei mări a Boemiei, troienii şi grecii din Troilus şi Cresida folosesc şi expresii din terminologia creştină), explicaţia (fără a fi o scuză) trebuie căutată şi în sursele folosite.

De aici şi întrebarea firească a spectatorilor, cititorilor şi cercetătorilor: cum este posibil ca numai în câţiva ani de studiu la "şcoala gramaticală" din Stratford Shakespeare să fi acumulat atâtea cunoştinţe? Şi întrucât răspunsuri pe deplin mulţumitoare nu au putut fi găsite nici până în clipa de faţă, nu este de mirare că opera sa a fost atribuită altor autori eminamente culţi.

Dacă secolul nostru nu a îmbogăţit cu date noi cele ce se ştiau mai de mult despre viaţa lui Shakespeare, el a cunoscut în schimb contribuţii remarcabile privind atât opera sa (interpretări noi, studii profunde de text, stilistică etc.) cât şi epoca în care a trăit. Dispunem astăzi de o viziune mult mai completă şi mai exactă a vieţii sociale, morale şi culturale a epocii; ni s-a demonstrat în sfârşit, cu desăvârşită claritate, că Renaşterea engleză nu a fost un fenomen asemănător cu căderea nopţii la tropice, că ea a reprezentat dezvoltarea până la maturitate a unor tendinţe şi procese existente încă în plin ev mediu; înţelegem ce însemnătate avea pentru elisabetani (şi chiar pentru înaintaşii lor imediaţi) cultivarea limbii naţionale ca element de comunicare orală, în cărţi sau pe scena teatrelor, formă embrionară a ziaristicii engleze; ştim ce rol extraordinar a avut figura retorică a amplificării sau a auxe-sis-ului; elevii din zilele noastre, adesea suprasolicitaţi, nu mai pot să-i invidieze pe colegii lor de altădată din şcolile gramaticale...

Tragedia Romeo şi Julieta a fost scrisă probabil în 1595-l596. Un text imperfect a apărut într-o primă ediţie in-cvarto în 1597 (se presupune că la acesta se referă Francis Meres în 1598), o a doua ediţie in-cvarto, "corectată, augmentată şi îmbunătăţită" (dar conţinând numeroase erori) s-a tipărit în 1599, apoi în alte două rânduri până la prima ediţie in-folio din 1623.

în Romeo şi Julieta problemele filozofice şi etice nu formează obiectul unor "dezbateri" ca, de pildă, în Troilus şi Cresida (II, 2 etc), dar ele există, nu numai ca ilustrări (fapte, întâmplări, atitudini, pilde),

ci si ca generalizări care aşteaptă opţiuni finale din partea spectatori-I r în orice caz, în problema agentului malefic, spectatorul sau cititorul este un participant de frunte la dezbatere, şi el, în sinea lui, trebuie

să hotărască.

Generalizările privind cauza deznodământului tragic sunt numeroase