prăjină şi cu pince-nez pe nas. (O, dacă ar fi fost acolo Ivan Nikolaevici! L-ar fi recunoscut imediat pe tipul ăsta.) Necunoscutul însă, după ce se reflectă în oglindă, pieri. Neliniştit la culme, Steopa privi lung în adîncul vestiarului şi fu zguduit din nou, pentru că în oglindă văzu apoi, trecînd şi dispărînd, un motan negru mătăhălos.

Steopa simţi cum inima dă să i se rupă în piept. Se clătină gata să cadă.

„Ce-i asta? gîndi. Nu cumva sînt pe cale să înnebunesc? De unde aceste vedenii?” Aruncă ochii în vestiar şi strigă speriat:

— Grunia! Ce-i cu motanul ăsta care se plimbă la noi prin casă? De unde-i? Şi mai e cineva.

— Nu vă neliniştiţi, Stepan Bogdanovici, răsună un glas, dar nu al Gruniei, ci al musafirului din dormitor. Motanul e al meu. Nu vă enervaţi. Iar Grunia nu-i aici, am expediat-o la Voronej. Se plîngea că aţi tras-o pe sfoară cu concediul; nu i l-aţi dat.

Cuvintele acestea sunară atît de neaşteptat şi de stupid, încît Steopa îşi spuse că nu auzise bine. Zăpăcit la culme, se întoarse în dormitor şi încremeni în prag. I se ridică părul măciucă, şi pe frunte îi apărură broboane mici de sudoare.

Musafirul nu mai era singur în dormitor, ci cu o societate întreagă; în celălalt fotoliu şedea tipul care i se năzărise lui Steopa în oglinda din vestiar. Acum îl vedea limpede de tot: o mustăcioară pufoasă, un geam al pince-nez-vXxa. sclipind viu, iar celălalt lipsă. Dar se constatară în dormitor lucruri mai albastre: pe un puf al văduvei bijutierului stătea tolănit într-o poză neobrăzată un al treilea; şi anume un motan negru de dimensiuni înspăimîntătoare, cu un pahar de votcă într-o labă şi cu furculiţa, pe care apucase s-o înfigă într-o ciupercă marinată, în cealaltă.

Lumina, slabă şi aşa în dormitor, începu să se stingă de-a binelea în ochii lui Steopa.

„Iată, aşadar, cum înnebunesc oamenii...” îi trecu prin minte, şi, ca să nu cadă, se prinse cu mîinile de uscior.

— Văd că sînteţi oarecum mirat, scumpe Stepan Bogdanovici? îl întrebă Woland pe Steopa, căruia îi clănţăneau dinţii de spaimă. Dar, de fapt, n-aveţi de ce să vă miraţi; este suita mea.

Tocmai în clipa aceea motanul dădu pe gît votca, şi mîna lui Steopa lunecă pe uscior în jos.

— Şi suita asta cere un loc în spaţiu, urmă Woland, aşa încît unul din noi este de prisos în acest apartament. Şi mi se pare că acest cineva de prisos sînteţi tocmai dumneavoastră.

— Dumnealor, dumnealor! cîntă cu glas de ţap prăjina cadrilată, vorbind despre Steopa la plural. În general, în ultima vreme dumnealor numai de porcării se ţin. Se beţivesc, se încurcă cu femei, profitînd de poziţia pe care o au, toată ziua nu fac nimic şi nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba ce le-a fost încredinţată. Şi-i duc cu preşul pe şefi!

— Foloseşte aiurea, unde vrei şi unde nu vrei, maşina statului! sări cu pîra motanul, mestecînd ciuperca.

Şi atunci cînd Steopa lunecă pe podea, şi cu o mînă neputincioasă zgîrie usciorul, avu loc a patra apariţie.

Direct din oglinda fixată în perete apăru un ins mic, dar neobişnuit de lat în umeri, cu gambetă pe cap şi cu un colţ care, ieşindu-i din gură, îi sluţea mutra — şi aşa neînchipuit de hidoasă şi de respingătoare. Pe deasupra, avea şi părul roşu ca para focului.

— în general, se băgă pe fir tipul nou apărut, nu pricep cum de-a ajuns director — roşcatul vorbea tot mai fonfăit — e director cum sînt eu arhiereu.

— N-ai mutră de arhiereu, Azazello, interveni motanul, punîndu-şi crenvurşti în farfurie...

— Asta şi spun, fonfăi roşcatul şi, întorcîndu-se spre Woland, adăugă respectuos: îmi îngăduiţi, messire, să-l arunc afară din Moscova la toţi dracii?

— Zît!! răcni deodată motanul, şi blana i se zbîrli.

Dormitorul porni să se învîrtească în jurul lui Steopa. Acesta se lovi cu capul de uscior şi, pierzîndu-şi cunoştinţa, îşi zise: „Mor...”

Dar nu muri. Întredeschizînd ochii, se văzu stînd pe ceva de piatră. În jurul lui auzi un vuiet. Cînd deschise ochii în toată legea, îşi dădu seama că vuieşte marea şi, chiar mai mult decît atît, valurile se leagănă la picioarele lui, că, într-un cu-vînt, sade chiar la capătul unui dig, deasupra lui se înalţă un cer albastru sclipitor, iar îndărăt se aşterne un oraş alb, aşezat pe crestele unor munţi.

Neştiind cum se procedează în asemenea cazuri, Steopa se ridică pe picioarele ce i se zgîlţîiau de frică şi porni spre ţărm.

Pe dig, stătea un tip care fuma şi scuipa în mare. Se uită la Steopa buimac şi încetă să mai scuipe.

Atunci, Steopa, lăsîndu-se în genunchi în faţa fumătorului necunoscut, îl întrebă:

— Vă implor, spuneţi-mi, ce oraş este ăsta?

— Ei, asta-i, ştii că ai haz? dădu replica fumătorul fără suflet.

— Nu sînt beat, îl încredinţa cu glas răguşit Steopa, mi s-a întîmplat ceva, sînt bolnav... Unde mă aflu? Ce oraş e aici?

— Ei, Ialta, e bine?...

Steopa oftă încetişor, căzu pe-o parte, lovindu-se cu capul de piatra caldă a digului şi-şi pierdu cunoştinţa.

 

 

8 Duelul dintre profesor şi poet

 

În timp ce, la Ialta, Steopa îşi pierduse cunoştinţa, adică pe la ora unsprezece şi jumătate, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi îşi revenea în simţiri, trezindu-se după un somn adînc şi îndelungat. Cîtăva vreme se strădui să-şi dea seama cum nimerise în camera necunoscută cu pereţii albi, cu o noptieră stranie dintr-un metal alburiu şi cu storuri albe, în spatele cărora se ghicea soarele.

Ivan îşi scutură capul, se convinse că nu-l doare şi-şi aminti că se află într-o clinică. Acest gînd atrase după sine amintirea morţii năprasnice a lui Berlioz, dar de data aceasta ea nu-i mai provocă o emoţie puternică. După ce dormise pe săturate, Ivan Nikolaevici devenise mai calm, şi mintea lui lucra mai limpede. Rămase un timp nemişcat, întins pe patul moale, comod, cu arcuri, într-un aşternut alb ca neaua. Descoperi chiar lîngă el butonul soneriei. Din obişnuinţa de a atinge lucrurile fără să fie nevoie, apăsă pe buton. Se aştepta să audă soneria sau să apară cineva; dar se produse cu totul altceva.

La picioarele patului se aprinse