– Da, a răspuns el cu o mică televorbire dirijată spre el. Chiar și pe Dinlay.

Macsen se încruntă în paharul lui cu bere.

– Și ce ai de gând să faci cu echipa asta a ta? a întrebat Kanseen cu sinceritate. Sunt doar cincisprezece oameni, la urma urmei.

– Cu două luni în urmă eram doar noi cinci, a spus calm Edeard. Ne putem transforma în ceva folositor, sunt sigur. Asta dacă ne va permite Ronark. Există totuși și niște proceduri.

– Dar să nu începem cu asta, a spus Boyd, neobișnuit de serios. Ai ceva avânt în spate, Mergătorule-Pe-Apă, și o mare doză de bunăvoință. Asta este șansa ta de a face ceva.

– Dragă Madona, dă-i o bere și ascultă cum iese politicianul din el, gemu Edeard.

– Cunosc Makkathranul, insistă Boyd. Există o șansă aici pentru tine. Își puse brațele în jurul lui Kanseen și al lui Macsen. Și noi, cei trei ghizi nativi ai tăi, o să ne asigurăm că nu vei irosi această șansă.

– Voi trei! Edeard își dădu ochii peste cap. Grozav. Cum putem eșua?

– Rămânem împreună, a spus Macsen. Întotdeauna am fost și întotdeauna vom fi împreună, orice ar fi.

– Orice ar fi!

Au băut cu toții pentru asta.

Boyd a împins paharul gol peste masă.

– Și cu noul tău salariu de caporal, cred că îți poți permite următoarea rundă.

– Îmi pare rău, a spus Edeard, ridicându-se în picioare și închizându-și tunica. Am o întâlnire la teatrul Alrado și este drum lung până în cartierul Zelda.

– O întâlnire? a întrebat Macsen plin de interes.

– Cineva de la Breasla Grefierilor. Mă ajută cu impozitele.

A plecat însoțit de râsetele lor batjocoritoare. Când a început să coboare scările incomod de curbate a auzit-o pe Kanseen exclamând:

– Nu! Eu am plătit ultima rundă.

Era frig pe străzi, afară din Olovan’s Eagle. Înghețul se agăța de trotuarele orașului, iar fulgii de zăpadă cădeau haotic în luminile portocalii strălucitoare ale clădirilor. Oamenii înfășurați în haine groase își împleteau drumurile trecând pe lângă Edeard în timp ce mergea de-a lungul Albie Lane spre Canalul Zborului. Își ridicase o ceață de izolare pentru a alunga televederile curioase, așa cum făceau toți cetățenii Makkathranului când se îndreptau spre afaceri pe care ei le considerau ca fiind private. Efectul era ca o versiune ușoară a camuflajului.

Edeard se apropia de podul de fier care ducea în cartierul Haxpen când televederea i se opri pentru a treia oară asupra unei siluete. Îl urmărea de ceva timp, ignorându-i dorința evidentă de a fi lăsat în pace. Se concentră pe ea doar pentru a vedea cine era.

– Salrana, a exclamat.

Ea se grăbi înainte, gândurile radiindu-i cu încântare zburdalnică. Aproape la fel de înaltă ca și el acum, a recunoscut el. Ponchoul lung gri-închis îi flutura în jur în timp ce se mișca și avea pe cap o glugă mare, trasă bine pe frunte.

– Ești atât de încet, îl certă ea, chicotind. Te-am urmărit de când ai plecat de la tavernă. Dacă aș fi fost un asasin, ai fi fost mort până acum. Își împinse gluga înapoi, lăsându-și părul castaniu să curgă liber, și îl sărută cu respirația tăiată. Știi, abia te-am recunoscut cu părul atât de lung. Moda de la oraș ți se potrivește.

Edeard îi zâmbi, foarte conștient de faptul că era încă lipită de el. Îi studie fața cu obraji ascuțiți și minunații ochi căprui-închis, mari și care îl tachinau. Era superbă acum și din cauza asta tot încerca să o evite. Comunicau prin televorbire în fiecare zi, dar se folosise de proces drept scuză pentru a nu se întâlni cu ea direct. Doar simplul fapt de a fi cu ea pe o stradă sumbră și rece îl făcea să se simtă jenat pentru toate fetele cu care umblase în ultimele câteva săptămâni. Să petreacă o după-amiază plăcută împreună cu ea ar fi o tortură.

De ce? se întrebă el. E frumoasă, și mă vrea, și aș adora s-o am în patul meu și în viața mea. Am fi într-adevăr un cuplu perfect. Singura altă fată care s-ar apropia de asta ar fi Kanseen.

Ezitarea lui era născută dintr-o noțiune stupidă de datorie. Cel puțin aceasta era întotdeauna scuza pe care și-o găsea singur. Chiar simțea că trebuia s-o protejeze, lucru ce cu greu mai putea fi considerat necesar. Nu era ca și cum ar mai fi fost singuri împotriva lumii acum. Poate că era doar frica de a schimba felul în care stăteau lucrurile. Trecuse prin atât de multe frământări, ea fusese constanta lui într-o viață plină de instabilitate. Și cât de mult ar fi urât să i se spună acest lucru. Era tânără și vivace, și voia să se distreze un pic. Merita să fie fericită. Și ei doi chiar ar fi fericiți împreună.

– Doamne, chiar te bucuri să mă vezi, nu-i așa? îl zeflemisi ea.

– Îmi pare rău, a zâmbit, împingându-și emoțiile cât mai jos, sub orice percepție posibilă prin televedere. E fantastic să te văd, dar asta îmi amintește ce trebuie să fac în seara asta.

– Serios? a întrebat ea vioaie. Și-a trecut brațul pe sub al lui și au început să meargă peste podul de fier. Bietul de tine. Trebuie să fie cu adevărat teribil să le amuzi în patul tău și pe Kristiana, și pe Ranalee.

Edeard se opri șocat.

– Cum naiba ai aflat tu asta?

Ea chicoti din nou, încântată că îl tulburase.

– Oh, Edeard, întregul oraș știe cine l-a agățat în seara asta pe Mergătorul-Pe-Apă. Kristiana s-a lăudat în jumătate din saloanele din oraș astăzi. Și știi cum este orașul ăsta când vine vorba de bârfă.

– Da, a spus el cu greutate. Apoi, pentru că nu s-a putut împiedica, a întrebat: Oamenii chiar vorbesc despre viața mea amoroasă?

– Vorbesc. Cântă. Scriu