cărți despre ea. Cred că plănuiesc și o piesă pentru serbarea boului-fript din Golden Park de Anul Nou.

– Taci din gură.

Ea îl împinse în balustradă și-l sărută din nou. Pielea ei era caldă, moale și mătăsoasă, parfumul puternic.

– Actul al doilea va fi despre noi? Și al treilea, și al patrulea?

Edeard aproape o împinse deoparte. Dar, în schimb, cu un efort puternic de voință, îi zâmbi cu tristețe și se întoarse să se aplece peste balustradă. Apoi, o cuprinse cu brațul. Felul în care mintea ei fulgeră de surpriză și încântare la gestul său era amețitor.

– Am fost chiar atât de prost? a întrebat el.

– Numai respingându-mă pe mine. În rest, ești la fel ca oricare alt fiu al unei Mari Familii la a cincisprezecea aniversare. Ai aprobarea orașului, Edeard. Diferența dintre tine și ei este că tu ți-ai câștigat-o. Oamenii sunt fascinați să afle ce se va întâmpla în continuare. Dacă Arminel a fost doar o întâmplare, sau dacă vei fi cu adevărat Mergătorul-Pe-Apă.

El oftă.

– Urăsc porecla asta.

– Sper… Edeard, sper să te arăți vrednic de ea. Știi că frecventarea bisericii a crescut de la evenimentele de la Bazinul Birmingham? Ai arătat un sentiment al datoriei în ziua aceea, și onoare, și curaj. Sunt trăsături care lipsesc mult în acest oraș. Le-ai arătat oamenilor ce lipsește din propriile lor vieți. A fost un lucru minunat, Edeard.

El se uită în josul apei întunecate, cu suprafața ca o crustă de noroi. Făcea valuri lângă malul îndepărtat, acolo unde fili-șobolanii își aveau cuibul. Două gondole își tăiau drum spre ei de-a lungul Bazinului de Sus de pe Marele Canal Principal, cu lămpile sclipind la prova, gondolierii lor armonizând o melodie blândă.

– Nu știu ce să fac în continuare, a mărturisit. De fapt, nu-i adevărat. Știu ce trebuie să fac. Dar dacă mă duc în direcția asta, dacă îmi voi folosi talentul ca să înlătur bandele, atunci nu va mai exista nicio cale de întoarcere. În clipa asta nu pot face nimic și tot tam-tamul se va stinge. Dar…

Ea îl îmbrățișă din nou. Era un gest mult mai intim decât orice aprinsese vreodată flirturile ei.

– Nu poți face asta, a șoptit ea. Știi că nu poți.

– Da. Știu. Mulțumesc.

– Eu doar transmit învățăturile Madonei, Edeard. Acestui lucru mi-am dedicat viața.

– Ești o persoană atât de bună, Salrana.

Ea se aplecă în joacă.

– Nu vreau să fiu. Nu cu tine. Și fetele acelea de familie nobilă spun că ești un amant bun.

Edeard se înfioră, mortificat. Tot Makkathranul discută asta? În același timp, însă…

– Doar nu crezi tot ce auzi?

– Nu-i așa? a spus ea cu șiretenie.

– Ei bine, OK, recunosc că partea asta e adevărată.

– Oh, ascultă la tine!

Îl pocni peste umăr, apoi îl trase imediat mai aproape și îl sărută din nou.

Era ca atunci când se aflau pe fundul puțului. Știa că nu ar trebui. Dar, de fapt, nu exista niciun motiv real ca să nu o facă.

Măcar o dată, lasă inima să vorbească, nu mintea.

Un cuplu trecu pe lângă ei, examinând ușor cu televederea cei doi tineri care se îmbrățișau cu ardoare crescândă. Capetele s-au întors.

– El este, a șoptit femeia. Mergătorul-Pe-Apă.

– Și asta e o novice a Madonei!

O voce era îndreptată prin televorbire către o serie de cunoștințe:

– N-o să ghiciți…

Edeard și Salrana se depărtară brusc, chicotind ca doi ucenici certați. Și-au aranjat hainele și au luat-o în jos pe panta podului care cobora spre Haxpen.

– O să am o reputație mai rea decât a lui Dybal, hotărî Edeard.

– Bun camuflaj. Bandele te vor subestima dacă își vor închipui că ești doar un afemeiat.

– Da, a râs el. E un preț teribil. Haide, te conduc înapoi la Casa Millical. E cumva în drumul meu.

– Nu, nu este.

– De fapt, este. Chiar am de gând să încerc să fac ceva. Tu și Madona aveți dreptate, ar fi greșit să nu încerc.

– Chiar în seara asta?

– Da. E perfectă. Nimeni nu se va aștepta ca eu să fac vreo muncă de polițist în seara asta.

– Eu, sigur, nu.

– Știu. Trebuie neapărat să vorbim.

– Vorbim de trei ani, Edeard!

– Da.

Și era extrem de tentat. Ca întotdeauna. Poate că înfruntarea cu Ivarl ar mai putea aștepta o zi.

– De fapt, nu sunt corectă, a spus Salrana.

– Oh?

– Maica de la casa mea mi-a spus ieri. Am fost repartizată la spitalul Madonei din Ufford pentru iarna asta.

– Unde-i asta?

– Este orașul-capitală al provinciei Tralsher, care este la sud de Iguru.

– Ce? Nu!

– Da. Asistența medicală este tot o parte a pregătirii noastre.

– Dar există spitale și în Makkathran.

– Biserica nu funcționează așa. Ea vrea ca noi să învățăm cum e viața în afara zidului de cristal.

– Știi mai multe despre viața de afară decât știe sau va ști vreodată oricare maică din oraș, i-a replicat el, irascibil.

– Să le spun așa ceva n-ar fi de niciun folos.

– L-aș putea întreba pe Maestrul Finitan dacă n-ar putea vorbi cu maica ta.

Salrana chicoti încet.

– Serios? Asta ar trebui să rezolve lucrurile. Un prieten de-al meu vrea o novice ca amantă, așa că n-ați putea, vă rog, să-i schimbați programul tradițional de formare pentru a face acest lucru posibil?

– Ah. Nu, spus așa, presupun că nu.

– Presupui corect.

– Dar nu ai fi amanta mea.

– N-aș fi?

– Nu, clătină el ferm din cap. Nu. Niciodată. Am fi egali. Îndrăgostiți cu adevărat.

– Oh, Edeard. O lacrimă îi apăru în ochi în timp ce îl privea. Spune asta din nou. Promite-mi! Promite că vom fi iubiți când mă întorc.

Edeard îi luă mâinile într-ale lui.

– Madona mi-e martoră, promit.