Edeard o luă pe podul înalt de lângă Bazinul de Sus, cel cu apexul de cristal. În această noapte transparența nu făcea nicio diferență, părea că merge pe o substanță neagră lucioasă, mânjită de noroi. Ajuns pe străzile pustii din Eyrie, le străbătu grăbit, îndreptându-se spre cartierul Zelda. Nu plănuise să meargă atât de departe, dar dacă toată lumea știa că se va întâlni cu fetele acolo, ar trebui cel puțin să pară că ar fi în drum spre ele, în cazul în care era supravegheat. O parte din el era încă îngrozită de faptul că tot orașul știa despre viața lui amoroasă, deși accepta că, de fapt, el purta toată vina. Era ciudat că niciunul dintre prietenii lui nu menționase asta. Oare presupuneau că știa? Asta era problema când nu erai crescut la oraș, toți considerau de la sine înțeles că erai familiarizat cu cultura acestuia.

Odată ce a ajuns dincolo de Canalul Dumbrăvii, clădirile s-au transformat într-o turmă de case modeste, magazine și ateliere. Pereții se apropiau pe măsură ce își alegea în mod deliberat un traseu care-l ducea pe străzile cele mai înguste. Pe aleea Polteral era numai el. Era un culoar mic prin spatele clădirilor, un zigzag care permitea trecerea unei singure persoane. E adevărat că existau niște nișe în pereți pentru a le permite oamenilor să se deplaseze. Privind ușoara umflătură ciudată formată la câteva zeci de centimetri deasupra solului, putea doar specula despre cum arătau locuitorii inițiali ai orașului. Noaptea n-o utiliza nimeni, zidurile groase împiedicau folosirea televederii pe toată lungimea ei și bloca efectiv televorbirea. Dacă erai jefuit aici, nimeni nu avea să știe până dimineața. Edeard își trimise televederea în față, verificând dacă toate nișele erau goale. Când era pe la jumătatea culoarului, se opri sub o secțiune de perete suspendată în afară și își împleti în jur camuflajul. După ce se asigură că nu-l urmărea nimeni, ceru minții somnolente a Makkathranului să-i permită încă o dată trecerea. Era mai ușor pentru el acum. După ce o făcuse prima dată, în spatele magazinelor de pe strada Sonral, exersase în locuri izolate ca acesta. Erau multe în oraș.

Pavajul pe care mergea se schimbă, producând un vârtej subliminal de simboluri colorate. Picioarele lui Edeard se scufundau în el ca și cum nu avea mai multă substanță decât ceața. O forță îl coborî ușor în fisura de scurgere care se întindea sub clădiri. Ca întotdeauna, avea senzația că se prăbușea de la o înălțime mare.

Edeard merse câteva minute până când scurgerea se deschise la jumătatea peretelui curbat al tunelului mare care ducea direct sub Marele Canal Principal. Tatonă cu picioarele treptele mici pe care ceruse orașului să le creeze la baza peretelui. Chiar și așa, cu apa care susura peste cizmele lui, era o coborâre periculoasă. Explorările sale anterioare relevaseră faptul că întreaga rețea de canale a Makkathranului era duplicată aici, în lumea ascunsă a orașului – nu că le-ar fi parcurs vreodată pe toată lungimea lor. Creasta tunelului principal strălucea cu o lumină slabă portocalie, arătându-i apa care curgea de-a lungul bazei acesteia. În seara asta era mai mare ca de obicei, arătând cât de multă apă curgea din noroiul trotuarelor în sistemul de canalizare. O bordură îi permitea să meargă pe lângă el, deși era nevoit să se bălăcească prin bazinele largi circulare de la joncțiuni. Apa îi intra pe la vârfurile cizmelor. Era înghețată. Nu era prima dată când se întreba dacă n-ar putea aduce cumva o barcă mică aici. În final, se hotărî să-și folosească a treia mână ca să țină apa departe de glezne. Constatase că trucul Mergătorului-Pe-Apă care stabiliza toată suprafața era prea obositor de menținut chiar și pentru scurt timp.

În cele din urmă, ieși în josul tunelului de sub Canalul Upper Tail. După câteva sute de metri se abătu din drum, intrând într-o altă scurgere. Nu era familiarizat cu cartierul Myco, dar televederea îi putea pătrunde cu ușurință substanța orașului acum. Pentru mintea lui, era ca și cum structura din jur era construită doar dintr-o sticlă cețoasă. Se opri sub un colț retras al unui mic scuar, iar orașul îl ridică, scoțându-l afară, în ninsoarea abundentă. În timp ce urca la suprafață, își activă din nou camuflajul.

Câțiva marinari în mantalele lor scurte tradiționale, de culoare purpurie, treceau prin scuar fără să fie conștienți de prezența lui. Zâmbi în spatele lor și porni în direcția opusă.

Casa cu Petale Albastre se afla în fața Canalului Upper Tail, privind direct peste cupolele depozitelor din port. Un stabiliment cu patru etaje, cu o fațadă vermiculată și ferestre ovale înconjurate de frize din petale ce păreau din onix. Din partea de sus a acoperișului mansardat ieșeau în afară mai multe ferestre semisferice, de parcă i-ar fi crescut niște ochi gigantici ca să privească nebuloasele de pe cerul Querenciei. Edeard se încruntă la ele, nedumerit de ușoara strălucire violet care emana din interior. Trecuse mult timp de când văzuse altceva decât omniprezenta strălucire portocalie a Makkathranului pe timp de noapte.

Cele trei uși înalte de la parter erau toate deschise. Sunetul muzicii de pian se revărsa în stradă, însoțit de râsete și de voci ridicate. Portari în jachete negre, asemănătoare cu tunicile de polițist, flancau ușile grele din lemn. Edeard își ținu respirația și alunecă printre ei, uitându-se neliniștit să vadă dacă îl puteau simți. Unul dintre ei se încruntă, privind în jur la vreo tulburare-fantomă, dar nu lansă nicio somație.

Jumătate din parter era un bar, pianul din mijloc răpăind un cântec vesel. În spatele tejghelei lungi și lustruite, chelneri îmbrăcați elegant mixau cocktailuri pe care le serveau câteva ge-maimuțe dichisite. Mesele lustruite și ele erau înconjurate de fotolii din piele cu spătar înalt în care clienții se relaxau cu o băutură în timp ce așteptau să vină femeile. Două sobe mari și negre de fier dispuse pe laturile opuse ale sălii emanau o căldură reconfortantă pe măsură ce cărbunele se consuma în spatele grilajelor lor. Camera era înaltă cât