*Cinci dintre ei, torturaţi la anchetă, au murit înainte de proces. Douăzeci şi patru au murit în lagăre. Cel de al treizecilea, Ivan Aristaulovici Punici, s-a întors, a fost reabilitat. (Dacă murea şi el, am fi omis de aici pe toţi cei treizeci, aşa cum omitem milioane.) Numeroşi „martori” la procesul lor trăiesc acum la Sverdlovsk şi prosperă: sunt activişti nomenclaturişti, beneficiari de pensii personale. Selecţia darvinistă.

  — La Staraia Russa a rulat filmul Lenin în octombrie. Cineva a fost frapat de fraza: „Asta trebuie s-o ştie Palcinski!”, iar Palcinski apără Palatul de Iarnă. Daţi-mi voie, păi la noi lucrează o infirmieră Palcinskaia! Să fie arestată! Şi a fost. Într-adevăr, s-a dovedit că era soţia, care, după împuşcarea soţului, s-a ascuns în acest fund de provincie;

  — Fraţii Boruşko (Pavel, Ivan şi Stepan), în 1930, au venit din Polonia, copii încă, la părinţii lor. Acum, adolescenţi fiind, sunt condamnaţi la zece ani pentru PŞ (suspect de spionaj);

  — O manipulantă din Krasnodar se întorcea noaptea târziu de la depou, pe jos, şi la marginea oraşului, spre nenorocul ei, a trecut pe lângă un camion rămas în pană, în jurul căruia se agitau nişte oameni. Era plin cu cadavre: mâini şi picioare atârnau de sub prelată. I-au notat numele şi a doua zi a fost arestată. Anchetatorul a întrebat-o: ce a văzut? Ea a recunoscut cinstit (selecţia darvinistă). Propagandă antisovietică – zece ani;

  — Un instalator închidea difuzorul din camera sa ori de câtc ori se transmiteau nesfârşitele scrisori adresate lui Stalin (cine le ţine minte? Se transmit ceasuri întregi. Zi de zi, asemănătoare până la tâmpenie! Probabil crainicul Levitan le ţine bine minte: le citea cu voce răsunătoare şi cu multă simţire.) Un vecin l-a denunţat (o, unde este acum acest vecin?) – SOE, element periculos din punct de vedere social, opt ani;

  — Unui sobar semianalfabet îi plăcea în orele de răgaz să se semneze, Aceasta îl înălţa în ochii proprii. Şi cum nu avea hârtie curată – se semna pe ziare. Ziarul lui cu semnături pe chipul Părintelui şi învăţătorului l-au descoperit vecinii într-un săculeţ din toaleta comună. AŞA, propagandă antisovietică, zece ani.

  Stalin şi sfetnicii lui apropiaţi îşi iubeau portretele, împestriţau ziarele cu ele, le multiplicau în milioane de exemplare. Muştele însă nu prea ţineau cont de sfinţenia lor şi, apoi, era păcat să nu foloseşti ziarul. Dar citi nenorociţi n-au fost condamnaţi pentru asta!

  Arestările se răspândeau pe străzi şi prin case ca o epidemie. Aşa cum oamenii îşi transmit unul altuia o molimă fără să aibă habar.

  — Printr-o strân-gere de mână, prin respiraţie, prin înmânarea unui lucru – tot aşa, printr-o strângere de mână, prin respiraţie, prin întâlnire pe stradă îşi transmiteau unul altuia molima arestării iminente. Căci dacă mâine ţie îţi este sortit să recunoşti că ai organizat un grup clandestin pentru a otrăvi conducta de apă a oraşului, iar astăzi cu ţi-am strâns mână pe stradă, înseamnă că şi cu sunt sortit condamnării.

  Cu şapte ani mai înainte, oraşul privea cum satul era lovit de moarte şi găsea că aşa ceva este firesc. Acum satul s-ar fi putut uita cum este lovit oraşul, dar era prea ignorant pentru asta şi, apoi, el însuşi nu scăpase de lovituri:

  — Inginerul hotarnic (!) Saunin a primit cincisprezece ani pentru… Epizootia vitelor (!) în raion şi recoltele proaste (!), iar conducătorii raionului au fost cu toţii împuşcaţi din aceleaşi motive);

  — Un secretar de partid, care a venit pe câmp să-i dea zor cu aratul, a fost întrebat de un ţăran bătrân dacă el, secretarul, ştie că de şapte ani colhoznicii n-au primit pentru zilele-muncă nici un gram de grâu, doar paie, dar şi acelea puţine. Pentru această întrebare, bătrânul a primit AŞA, zece ani;

  — Alta a fost soarta unui ţăran cu şase copii. Pentru aceste şase guri el nu-şi cruţa puterile muncind la colhoz, tot sperând să încropească ceva. Şi, într-adevăr, s-a ales cu o decoraţie. I s-a înmânat în cadru festiv, s-au rostit discursuri, în cuvântul de răspuns, înduioşat, ţăranul a spus: „Eh, dacă în locul acestei decoraţii era un pud de făină! Oare n-ar fi cu putinţă?” Toată adunarea a izbucnit în hohote de râs, iar noul purtător de ordin, cu toate cele şase guri ale sale, a fost deportat.

  Ar fi oare cu putinţă să pui toate acestea cap la cap şi să explici că au condamnat nevinovaţi? Însă am uitat să spunem că însăşi noţiunea de vină a fost suprimată încă de revoluţia proletară, iar la începutul deceniului al patrulea a fost etichetată drept oportunism de dreapta!” Astfel încât noi nu mai putem face speculaţii cu aceste noţiuni desuete: vină şi nevinovăţie*’.

  Seria inversă a anului 1939 este un caz neverosimil în istoria Organelor, o pată pe istoria lor! Însă, de fapt, acest antival n-a fost prea mare, aproximativ l-2% din cei luaţi înainte de asta: încă necondamnaţi, încă netrimişi departe şi care încă n-au murit. Nu prea mare, însă folosit cu abilitate. Era ca o copeică rest de la o rublă. Aceasta era necesară pentru a arunca totul asupra spurcatului de Ejov83, pentru a -l consolida pe nou venitul Beria84 şi pentru ca marele Cârmuitor să strălucească şi mai puternic. Această copeică a fost folosită cu dibăcie pentru a afunda şi mai adânc în pământ rubla rămasă. Căci, dacă „s-au lămurit şi i-au slobozit” (chiar şi ziarele scriau fără teamă despre cazuri sporadice de calomniaţi), înseamnă că ceilalţi întemniţaţi sunt nişte nemernici! Iar cei care s-au întors tăceau. Fuseseră puşi să semneze. Erau muţi de frică. Şi puţini au fost cei care au aflat ceva din tainele Arhipelagului. Diviziunea era aceeaşi ca înainte: noaptea – dubele securităţii, ziua – manifestaţiile.

  De altminteri, această copeică a fost pusă repede la loc, în acelaşi an, în virtutea aceloraşi paragrafe ale atotcuprinzătorului Articol. Cine a observat în anul 1940 valul soţiilor condamnate pentru că au refuzat să-şi repudieze soţii? Cine îşi mai aminteşte,