chiar în Tambov, că în acest an de pace au întemniţat toată orchestra de jaz care cânta la cinematograful „Modern”, deoarece toţi membrii ei s-au dovedit a fi duşmani ai poporului? Şi cine a remarcat cele treizeci de mii de cehi, care s-au refugiat în 1939, din Cehoslovacia ocupată, în URSS, ţară slavă, soră bună? Nimeni nu putea garanta că vreunul dintre ei nu este spion. I-au trimis pe toţi în lagărele din nord (iată de unde descinde, în timpul războiului, „corpul cehoslovac”). Dar, daţi-mi voie, oare nu în anul 1939 am întins o mână de ajutor ucrainenilor de apus, bieloruşilor de apus, şi apoi, în 1940, Ţărilor Baltice şi moldovenilor? 85

  * De la închisori la instituţiile de reeducare, Ed. Cât., p. 63.

  * în 1946 a fost nevoie (12.7.46. Nr. 8/5) de o hotărâre specială a plenului Tribunalului Suprem al URSS: Cu privire la posibilitatea aplicării pedepsei doar persoanelor care au săvârşit un anumit delict (!). Dar şi aceasta a fost tratată la fel de liber.

  Fraţii noştri s-au dovedit complet nespălaţi şi au început să curgă din aceste teritorii valurile de profilaxie socială spre locurile de surghiun din nord, din Asia Centrală, şi erau multe, multe sute de mii. (Interesant, oare ce etichete le-au pus? Ucrainenilor de apus – colaborarea cu Polonia albgardistă, bucovinenilor şi basarabenilor – cu România albgardistă. Dar evreilor care s-au refugiat la noi din partea germană a Poloniei? Păi colaborarea cu Gestapoul, desigur! M. Pinhasik.) Erau arestaţi cei prea înstăriţi, prea influenţi, laolaltă cu cei prea independenţi, prea inteligenţi, prea remarcabili, pretutindeni erau arestaţi ofiţerii, în fostele teritorii poloneze – deosebit de mulţi polonezi (tot atunci au fost recrutaţi martorii nefericiţi de la Katyn86, tot atunci în lagărele din nord s-au pus bazele unei armate în genul viitoarei armate a lui Sikorski87-Anders88). Pretutindeni erau arestaţi ofiţerii, în felul acesta populaţiile au fost scuturate, reduse la tăcere, rămânând fără potenţiali conducători ai rezistenţei, în felul acesta se insufla cuminţenia şi vechile relaţii şi cunoştinţe erau atrofiate.

  Finlanda ne-a lăsat un istm89 depopulat, iată de ce, în 1940, în Karelia şi în Leningrad a început ridicarea şi strămutarea persoanelor cu sânge finlandez. Acest pârâiaş nu l-am observat; în vinele noastre nu curge sânge finlandez.

  În războiul finlandez s-a făcut cea dintâi experienţă de judecare a prizonierilor noştri de război ca trădători de Patrie. Cea dintâi experienţă din istoria omenirii! Iar noi, vă daţi seama, nici n-am observat!

  Abia s-a terminat această repetiţie generală, şi a început războiul, iar o dată cu el – grandioasa retragere. Din republicile occidentale, abandonate duşmanului, trebuia, în mare grabă, în câteva zile, să scoată pe cine mai puteau, în Lituania au fost abandonate în mare pripă unităţi militare întregi, regimente, divizioane de artilerie şi artilerie antiaeriană, în schimb au izbutit să scoată câteva mii de familii de lituanieni bănuiţi de atitudine ostilă (patru mii dintre ei au fost aruncaţi într-un lagăr din Krasnoiarsk, ca să fie jecmăniţi de hoţi), începând din 23 iunie, au dat zor să aresteze în Lituania, în Estonia. Dar nu mai era timp, trebuiau să se retragă şi mai repede. Au uitat să evacueze fortăreţe întregi, precum cea din Brest, dar n-au uitat să împuşte deţinuţii din celulele şi curţile închisorilor din Lvov, Rovno, Tallin şi multe altele din apus. La închisoarea din Tartu au împuşcat o sută nouăzeci şi doi de oameni şi au aruncat cadavrele într-un puţ.

  Cum să-ţi închipui aşa ceva? Tu habar nu ai de nimic, deodată se deschide uşa celulei şi cineva începe să tragă în tine. Tu strigi cu glas de moarte, dar nimeni, în afară de pietrele închisorii, nu te aude şi nu va povesti. De altfel, se spune că au existat unii care au scăpat neatinşi de gloanţe. Cine ştie, poate că totuşi vom citi o carte despre aceste orori…?

  În 1941, nemţii au înconjurat atât de repede oraşul Taganrog, tăind toate căile de retragere, încât la gară, în vagoane de marfă, au rămas deţinuţii pregătiţi pentru evacuare. Ce-i de făcut? Că doar n-o să-i elibereze. Nici n-o să-i predea nemţilor. Au tras nişte cisterne cu ţiţei, au stropit vagoanele şi pe urmă le-au dat foc. Toţi au ars de vii.

  În spatele frontului, cel dintâi val din timpul războiului l-au constituit colportorii de zvonuri şi provocatorii de panică în virtutea unui Decret în Afara codului, emis în primele zile de război. Asta era o luare de sânge de probă pentru a menţine disciplina generală. Le dădeau la toţi câte cinci ani, dar nu li se aplica articolul 58 (şi acei puţini care au supravieţuit lagărelor din anii războiului au fost amnistiaţi în 1945).

  Era cât pe ce să încerc acest Decret pe pielea mea: în Rostov pe Don m-am aşezat la coadă la un magazin de pâine, un miliţian m-a chemat şi m-a dus pentru a-şi completa numărul. Puteam foarte bine să-mi încep şederea în GULAG, în loc să merg la război, de n-ar fi fost o intervenţie fericită. „

  Pe urmă a fost valul celor care nu au predat aparatele de radio sau piesele de radio. Pentru o lampă de radio găsită (după un denunţ) se dădeau zece ani.

  Tot aici a fost şi valul nemţilor: nemţii de pe Volga, coloniştii din Ucraina şi Caucazul de Nord, şi în general toţi care trăiau oriunde în Uniunea Sovietică. Criteriul determinant era sângele, şi erau trimişi în surghiun chiar eroi ai războiului civil şi vechi membri de partid – fiindcă erau nemţi.

  Iar sângele era determinat după numele de familie. Inginerul constructor Vasili Okorokov (Jambon), considerând că e jenant să-şi semneze proiectele astfel, în anii ’30, când încă era posibil, şi-a schimbat numele în Robert Stecker. Sună frumos, nu? Şi-a confecţionat şi o parafă. Acum însă n-a izbutit să dovedească nimic şi a fost arestat ca neamţ. „Ce misiune ai primit de la serviciul de spionaj fascist…?” Sau acel Kaverznev (Intrigantul) din Tambov, care încă din J 918 îşi schimbase numele nu prea frumos în