În esenţa ei, deportarea nemţilor era aidoma cu deschiaburirea, doar ceva mai blândă, pentru că li se îngăduia să ia mai multe lucruri cu ei şi nu erau trimişi în acele locuri primejdioase, aducătoare de moarte. Ca şi deschiaburirea, ea nu avea formă juridică. Codul penal nu avea nimic de-a face cu deportarea sutelor de mii de oameni. Aceasta era dispoziţia personală a monarhului, în plus, era primul lui experiment naţional de acest gen, îl interesa din punct de vedere teoretic.

  Începând cu sfârşitul verii anului 1941, dar şi mai mult din toamnă, s-a revărsat valul încercuiţilor. Aceştia erau apărătorii patriei, aceiaşi pe care, cu vreo câteva luni în urmă, oraşele noastre îi petreceau cu orchestre şi flori, cărora după asta le-a fost dat să dea piept cu cele mai grele lovituri ale tancurilor nemţeşti şi, în haosul general şi nu din vina lor, să se afle nu în prizonierat, nu!

  — Ci în grupuri de luptă disparate, să petreacă o vreme încercuiţi de nemţi şi apoi să iasă din încercuire. Iar la întoarcere, în loc să fie îmbrăţişaţi frăţeşte (cum s-ar fi procedat în orice alta armată din lume), în loc să fie lăsaţi să se odihnească, să meargă să-şi vadă familiile şi pe urmă să se întoarcă pe front, ei erau conduşi cu suspiciune, cu neîncredere, în detaşamente dezarmate, lipsite de orice drept, la punctele de verificare şi de triere, unde ofiţerii de la Secţiile Speciale începeau prin a le arăta că nu cred nici măcar un cuvânt din ceea ce spun şi chiar se întreabă dacă ei sunt aceia drept care se dau. Iar metodele de verificare erau: interogatoriile încrucişate, confruntările, depoziţiile unuia despre celălalt După verificare, o parte dintre încercuiţi îşi recăpătau numele şi gradele anterioare, li se acorda încredere şi plecau la unităţile militare nou formate. Cealaltă parte, deocamdată mică, alcătuia primul val de „trădători ai patriei”. Ei erau condamnaţi după articolul 58 -l b. Dar la început, până la elaborarea etalonului, primeau mai puţin de zece ani.

  Astfel a fost purificată Armata activă. Există însă o armată uriaşă inactivă în Extremul Orient şi în Mongolia. Să nu lase să ruginească această armată -a fost misiunea nobilă a Secţiilor Speciale. Din pricina inactivităţii, eroilor de la Halhin-Gol90 şi Hasan9J, începeau să li se dezlege limbile, cu atât mai mult, cu cât primiseră spre studiu pistoalele automate Degtiariov (până acum secrete pentru propriii soldaţi) şi aruncătoarele regimentare de mine. Ţinând în mână astfel de arme, lor le era greu să înţeleagă de ce noi, în apus, ne retragem. De dincolo de Siberia şi Ural, ei nu puteau să înţeleagă că, retrăgân-du-ne câte 120 km pe zi, noi repetam pur şi simplu manevra ademenitoare a lui Kutuzov92. Să înlesnească această înţelegere putea numai un val din Armata de Răsărit spre Arhipelag. Şi gurile s-au închis, şi credinţa a devenit de fier.

  Se înţelege de la sine că în sferele înalte s-a format de asemenea un val cu cei vinovaţi de retragere (căci doar nu Marele Strateg era vinovat de ea î). Acesta a fost un val mic, de vreo cincizeci de oameni, valul generalilor, care în vara lui 1941 a stat în închisorile din Moscova, iar în octombrie au fost trimişi în lagăr. Printre generali, cei mai mulţi erau de la aviaţie: comandantul forţelor aeriene Smuşkevici, generalul E. S. Ptuhin (el zicea: „Dacă ştiam, mai întâi îl bombardam pe Tătucul Drag, apoi mă duceam la închisoare!”) şi alţii.

  Victoria de lângă Moscova a generat un nou val: valul moscoviţilor vinovaţi. Acum, examinând totul în linişte, a reieşit că acei moscoviţi care nu au fugit şi nu s-au evacuat, ci au rămas netemători în capitala ameninţată şi abandonată de autorităţi, erau suspectaţi fie de subminarea autorităţii puterii (58-10), fie de faptul că îi aşteptau pe germani (58-la, cu referire la 19; acest val i-a hrănit pe anchetatorii penali din Moscova şi Leningrad până hăt în 1945).

  Bineînţeles că articolul 58-10, AŞA, nu a încetat niciodată să fie aplicat şi pe întreaga durată a războiului a fost suficient atât pentru front, cât şi pentru spatele frontului. El era aplicat celor evacuaţi dacă povesteau despre grozăviile retragerii (din ziare reieşea clar că retragerea decurge conform planului). Era aplicat în spatele frontului clevetitorilor care se plângeau că raţia este mică. Era aplicat pe front clevetitorilor care spuneau că tehnica de luptă a nemţilor este mai puternică, în 1942 era aplicat pretutindeni celor care calomniau, afirmând că în Leningradul aflat sub blocadă oamenii mureau de foame.

  În acelaşi an, după eşecurile de lângă Kerci (120000 de prizonieri), de lângă Harkov (şi mai mulţi), în cursul marii retrageri din sud spre Caucaz şi Volga, s-a pornit încă un val foarte important de ofiţeri şi soldaţi care nu au vrut să reziste până la ultima suflare şi care s-au retras fără permisiune, aceia Cărora, după cum glăsuieşte nemuritorul ordin Nr. 227 (iulie 1942), Patria nu poate să le ierte dezonoarea. Acest val nu a ajuns totuşi în GULAG: prelucrat în ritm accelerat de tribunalele de divizie, a fost în întregime trimis în batalioanele disciplinare şi absorbit fără urmă de nisipul roşu din prima linie. Acesta a fost cimentul fundamentului victoriei de la Stalingrad, care însă nu a intrat în istoria generală a Rusiei, ci rămâne doar în istoria particulară a canalizării.

  (De altminteri, aici, noi încercăm să urmărim doar acele valuri care veneau în GULAG din afară. Transvazarea internă în GULAG, dintr-un rezervor în altul, aşa-numitele condamnări de lagăr, care au bântuit cu furie mai ales în anii de război, nu vor fi examinate în acest capitol.)

  Buna-credinţă ne obligă să amintim şi de antivalurile din perioada războiului: cehii, de care am mai pomenit; polonezii; deţinuţii de drept comun scoşi din lagăr şi trimişi pe front.

  Începând din anul 1943, când balanţa războiului s-a înclinat în favoarea noastră, s-a pornit şi, cu fiecare an, până în 1946, a devenit tot mai mare,