— Civilii care au trăit sub ocupaţia nemţilor sau la nemţi (acestora le-au trântit zece ani cu litera „a”: 58-la);

  — Militarii care au fost prizonieri (ei au primit zece ani cu litera „b”: 58 -l b). Toţi cei rămaşi sub ocupaţie voiau totuşi să trăiască şi de aceea acţionau, şi de aceea teoretic puteau, o dată cu hrana cea de toate zilele, să-şi câştige şi viitoarele elemente constitutive ale delictului: dacă nu trădarea de patrie, măcar colaboraţionismul cu duşmanul, însă, practic, era suficient să se marcheze în seria buletinului de identitate faptul de a fi trăit sub ocupaţie, căci să-i arestezi pe toţi era lipsit de judecată din punct de vedere economic, nu era cu putinţă să depopulezi nişte spaţii atât de întinse. Pentru ridicarea conştiinţei generale era de ajuns doar întemniţarea unui anumit procent: vinovaţi, vinovaţi pe jumătate, vinovaţi pe sfert şi eei care şi-au uscat obielele pe acelaşi gard cu ei.

  Căci doar un singur procent dintr-un singur milion poate constitui o duzină de lagăre pline de viaţă.

  Şi nu trebuie să credem că participarea cinstită într-o organizaţie clandestină antigermană te izbăvea de soarta de a nimeri în acest val. Au fost nenumărate cazuri, precum al acelui comsomolist din Kiev, pe care organizaţia clandestină, pentru procurare de informaţii, l-a trimis să se angajeze la poliţia din Kiev. Flăcăul îi informa cinstit pe comsomolişti, dar la venirea alor noştri a primit şi el cei zece ani, deoarece, lucrând la poliţie, nu putea să nu se pătrundă de spiritul vrăjmaşului şi să nu-i îndeplinească niciuna din misiunile duşmănoase încredinţate.

  Mult mai sever, mai crunt, erau judecaţi cei care fuseseră în Europa, chiar ca Ostarbeiier^, pentru că ei au văzut un fragment din viaţa europeană şi puteau să povestească despre ea, iar povestirile acestea, dintotdeauna neplăcute (în afară, bineînţeles, de notele de călătorie ale unor scriitori înţelepţi), erau cumplit de neplăcute în anii postbelici, ani de ruină şi dezorganizare. Şi nu oricine era în stare să istorisească la întoarcere că în Europa este foarte prost, că nu se poate trăi defel.

  Tocmai din această cauză şi nicidecum pentru faptul simplu de a fi căzut prizonieri erau judecaţi cei mai mulţi dintre captivii noştri de război, iar dintre ei, în special cei care au văzut în Occident ceva mai mult decât un lagăr al morţii german.

  Aceasta nu s-a conturat numaidecât cu toată claritatea, şi încă din 1943 au existat nişte valuri rătăcite care nu semănau cu nimeni, precum „africanii”, care multă vreme au fost numiţi astfel pe şantierele de construcţii din Vorkuta. Aceştia erau prizonieri de război ruşi luaţi de americani din armata lui Rommel în Africa („hiwi”) ţi expedia (i în patrie în 1948, cu avioane Studebaker, pe ruta Egipt-Irak-lran. Au fost numaidecât amplasaţi într-un loc împrejmuit cu sârmă ghimpată, lângă un golf pustiu de la Marea Caspică, li s-au smuls însemnele militare, au fost eliberaţi de lucrurile dăruite de americani (fireşte, în folosul colaboratorilor securităţii de stat, nu al statului) şi expediaţi în Vorkuta până la noi ordine, fără a le reda vreo condamnare, din lipsă de experienţă, în virtutea vreunui articol. Şi aceşti africani trăiau în Vorkuta în condiţii de ambiguitate: nu erau păziţi, dar nu puteau să facă nici un pas prin Vorkuta fără permis, iar ei nu aveau permise; primeau salariu de civili angajaţi într-o unitate militară, însă erau trataţi ca deţinuţi. Iar noile ordine nu mai soseau. Uitaseră de ei…

  Această cauză apare în mod evident şi în faptul că, neabătut, şi militarii internaţi erau judecaţi la fel ca prizonierii de război. De pildă, în primele zile ale războiului, un grup de marinari de-ai noştri a fost aruncat pe ţărmul suedez. Pe urmă, în Suedia, pe toată durata războiului au trăit liberi şi în atâta îndestulare şi confort ca niciodată înainte şi niciodată după. Uniunea se retrăgea, înainta, ataca, murea şi flămânzea, iar aceste canalii se ghiftuiau pe seama neutralităţii. După război, Suedia ni i-a înapoiat. Trădarea de patrie era incontestabilă, însă ceva nu era în regulă. Au fost lăsaţi să plece pe la casele lor şi tuturor li s-a aplicat tinicheaua cu propaganda antisovietică pentru povestirile seducătoare despre libertatea şi belşugul din Suedia capitalistă (grupul lui Kadenko).

  Ulterior, acest grup a fost personajul unei întâmplări anecdotice, în lagăr n-au mai povestit nimic despre Suedia, de frică să nu fie condamnaţi a doua oară. Dar în Suedia nu ştiu cum s-a aflat de soarta lor, şi presa a publicat o seamă de ştiri calomniatoare. În perioada aceea, băieţii erau risipiţi prin diferite lagăre mai apropiate sau mai depărtate. Pe neaşteptate, printr-un ordin special, toţi au fost adunaţi în închisoarea leningrădeană Krestî. Două luni au fost hrăniţi pe săturate, aşteptând să le crească pârul. Apoi i-au îmbrăcat cu o eleganţă plină de modestie, au făcut repetiţie – cine şi ce să spună, i-au prevenit că ticălosul care va declara altceva o să primească „nouă grame” de plumb în ceafă. Şi au fost duşi la o conferinţă de presă cu ziariştii străinii invitaţi şi cu aceia care cunoşteau întregul grup încă din Suedia. Foştii internaţi s-au comportat grozav, au povestit unde trăiesc, unde învaţă, unde muncesc, s-au arătat indigna f i de calomniile citite de curând în presa occidentală (căci, vezi Doamne, la noi ea se vinde Ia toate chioşcurile) şi, iată, şi-au scris şi s-au întâlnit la Leningrad (cheltuielile de drum n-au tulburat pe nimeni). Cu înfăţişarea lor proaspătă, strălucitoare constituiau cea mai bună dezminţire a ştirilor false publicate de ziare. Ziariştii făcu (i de ruşine au plecat să-şi redacteze scuzele. Imaginaţia occidentală nu era în stare să explice altfel cele petrecute. Iar eroii interviului au fost duşi numaidecât la baie, ninşi, îmbrăcaţi în zdrenţele de mai înainte şi trimişi în aceleaşi lagăre. Şi întrucât s-au comportat ireproşabil, niciunul n-a mai primit a doua condamnare.

  Prin valul genera! Al celor eliberaţi de sub ocupaţie au trecut unul