— Ştiu, îmi pare rău, spun eu şi vocea îmi sună foarte încordată. Dar n-am avut încotro. Am nişte probleme şi n-am la cine altcineva să apelez.

  De cealaltă parte a telefonului se aşterne un timp liniştea. Pare că mi-a prins tonul vocii şi îi cântăreşte gravitatea.

  — E ceva… Serios?

  — Nu prea îmi dau nici eu bine seama, dar cred că da.

  Te rog să mă ajuţi doar de data asta. O să încerc să nu te deranjez prea tare.

  Sakura se gândeşte un timp. Nu îşi bate capul, doar se gândeşte.

  — Unde eşti?

  Ii spun numele templului, dar nu-l ştie.

  — E în Takamatsu?

  — Nu sunt sigur, dar cred că da.

  — Nici măcar nu ştii unde eşti? Mă întreabă ea uimită.

  — E poveste lungă.

  — Caută un taxi şi vino în 2-chome, la magazinul Lawson de pe colţ. Are o firmă luminoasă mare, îl vezi imediat.

  Măcar ai bani de taxi?

  — Da.

  — Bine, zice ea şi închide.

  Trec pe sub torii1, ajung într-o şosea şi caut un taxi.

  Apare unul imediat şi opreşte. Îl întreb pe şofer dacă ştie unde e acel Lawson şi îmi spune că ar cunoaşte locul foarte bine. E departe? Nu, cursa nu face nici o mie de yeni.

  Taxiul opreşte în faţa magazinului şi plătesc cu o mână încă nesigură. Îmi pun rucsacul în spate şi intru. Am ajuns mai repede decât mă aşteptam şi Sakura încă n-a venit.

  Cumpăr o cutie mică de lapte pe care mi-o încălzesc în cuptorul cu microunde şi o beau încet. Laptele cald îmi alunecă pe gât şi se prelinge în stomac. Senzaţia mă mai linişteşte întrucâtva. Când am intrat în magazin, angajatul care supraveghează rafturile a aruncat o privire piezişă la rucsacul meu, dar altfel nimeni nu mă bagă în seamă. Mă prefac că aleg o revistă din stand şi mă uit la reflexia mea din geam. Am părul încă ciufulit, dar petele de sânge de pe cămaşă nu se văd. Şi chiar dacă s-ar vedea, ar părea doar murdară. Mai trebuie doar să mă opresc din tremurat.

  După zece minute apare şi Sakura. E aproape unu noaptea. Poartă o cămaşă gri, simplă şi o pereche de blugi decoloraţi. Are părul prins la spate şi pe cap o şapcă bleumarin, New Balance. Când o văd, dinţii mi se opresc din clănţănit. Vine lângă mine şi îmi aruncă o privire de parcă ar examina dantura unui câine. Oftează uşor, mă bate de două ori pe spate şi îmi spune: „Haide!”

  Stă la două străzi distanţă de Lawson, într-o clădire cu etaj, cu aspect sărăcăcios. Urcă scările, scoate cheia din buzunar şi deschide uşa verde, din placaj. Două camere, o <notă>

  1. Poartă aflată la intrarea templelor shinto.

  Bucătărie mică, baie. Pereţii sunt subţiri, podeaua scârţâie şi probabil soarele bate înăuntru doar după-amiaza. De undeva se aude apa trasă la W. C., din altă parte scârţâit de mobilă. Măcar se simte prezenţa umană. Vase stivuite în chiuvetă, sticle goale de plastic, o revistă deschisă, un ghiveci cu lalele deja ofilite, o listă de cumpărături lipită cu scotch pe frigider, ciorapi atârnaţi pe speteaza scaunului, ziarul deschis pe masă la programul TV, un pachet de ţigări Virginia Slim, o scrumieră şi câteva chiştoace. O privelişte care mă linişteşte ca prin minune.

  — E apartamentul unei prietene, îmi explică ea, o ţipă cu care am lucrat mai demult într-un salon de coafură în Tokyo.

  Anul trecut a trebuit să se întoarcă acasă, aici, în Takamatsu, dar voia să plece o lună în India şi m-a rugat pe mine să stau şi să am grijă de apartament. Îi ţin locul şi la serviciu, adică la postul de coafeză. M-am gândit că-mi prinde bine din când în când să mai plec din Tokyo. Tipa e aşa, mai New Age şi, cum a plecat tocmai în India, mă cam îndoiesc că o să se întoarcă peste o lună.

  Mă aşază pe un scaun la masă şi îmi dă o cutie de Pepsi din frigider. Fără pahar. De obicei evit sucul pentru că e prea dulce şi nici nu e bun pentru dinţi, dar am gâtul uscat, aşa că o beau pe toată.

  — Ţi-e foame? Bine, n-am decât supă instant, dacă vrei.

  Ii spun că nu mi-e foame.

  — Arăţi îngrozitor, ştii?

  Dau din cap că da.

  — Ce naiba s-a întâmplat?

  — Nici eu nu ştiu.

  — Nici tu nu ştii ce s-a întâmplat. Nu prea ştii nici unde eşti. E poveste lungă, spune ea, recapitulând situaţia. In orice caz, ai necazuri.

  — Mari, îi spun eu. Aş vrea să pot s-o fac să înţeleagă cât de mari.

  O vreme se aşterne tăcerea, timp în care mă priveşte încruntată.

  — N-ai nici o rudă în Takamatsu. De fapt, ai fugit de acasă, nu?

  Încuviinţez.

  — Am fugit şi eu o dată de acasă când eram de vârsta ta, aşa că înţeleg cumva cum e. De-asta când ne-am despărţit ţi-am dat numărul meu de mobil. M-am gândit că poate o să-ţi prindă bine.

  — Mersi.

  — Locuiam în Ichikawa, în prefectura Chiba. Nu mă înţelegeam deloc cu ai mei, la şcoală nu-mi plăcea, aşa că le-am furat banii şi am plecat departe. Aveam şaisprezece ani. Am ajuns până aproape de Abashiri. M-am dus la prima fermă care mi-a ieşit în cale şi i-am rugat să-mi dea de lucru. Le-am spus că fac orice şi că muncesc din greu. Dacă îmi dau un loc de dormit şi ceva de mâncare, nu-mi trebuie bani. Doamna de acolo a fost drăguţă cu mine, mi-a dat un ceai şi mi-a zis să aştept puţin. Am aşteptat cuminte şi a apărut o maşină de poliţie, care m-a trimis imediat acasă.

  Erau obişnuiţi cu aşa ceva. Atunci am stat