reprezentaţia, cu flăcări, cu draci încornoraţi, şi cu sape şi lopeţi, din alea mici, şi furci, şi roată de tortură, şi smoală care fierbe, şi toate gadgeturile Satanei celui atotputernic… Eu numai de gîndurile astea şi nu dorm de cîteva luni, vă jur, şi noaptea e cel mai rău, gîndurile astea mă sfîşie, şi, bunînţeles, ştiu perfect ce vă trece acum prin cap: Dumnezeule mare, de ce-am mîncat creveţii ăia cînd eram în excursie la Paris? Şi de Paşte pitele de la Abu-Gosh? Şi de ce n-am votat cu toţii pentru partidul Iudaismul Cărţii Sfinte? Şi-şi îngroaşă vocea ca să scoată ecou: Prea tîrziu, mişeilor, la smoală cu voi!

Publicul rîde.

— Prima mea înmormîntare, ziceam, adică eu ziceam. Aţi rîs, netrebnicilor, oameni fără inimă, reci ca nişte aşkenazi în ianuarie. Eu vorbesc cu voi despre un copil care abia dac-a-mplinit paisprezece ani, Dovik, Dovală, mititelu’ lu’ mama. Ia uitaţi-vă la mine-acum – fix la fel, mai puţin chelia, barba şi mizantropia.

Şi aproape împotriva voinţei lui aruncă o privire către femeia cea mărunţică, de parcă i-ar solicita o aprobare sau o dezminţire. Mi-e greu să hotărăsc pe care dintre cele două posibilităţi şi-o doreşte mai mult, şi notez în sinea mea că e pentru prima oară că nu se uită mai întîi la mine, ca să observe ce părere am eu.

Ea refuză să-l privească. Îşi fereşte ochii de el. Şi ca de fiecare dată cînd se ponegreşte, ea face „nu“ cu capul plecat, şi buzele ei mormăie ceva odată cu vorbele lui. De la masa mea asta arată ca şi cum ea ar anula fiecare cuvânt al lui cu o vorbă de împotrivire. Şi el cîntăreşte acum dacă să n-o atace din nou. Ceva în ea, aşa simt eu, îl face să clocotească. Glandele lui salivare secretă de-acum venin…

Şi o lasă în pace.

Pentru o fracţiune de secundă, un adolescent cu pielea foarte albă şi rapid şi rîzăreţ umblă în mîini pe o alee nepietruită din spatele caselor. Întîlneşte o fetiţă mititică din cale-afară într-o rochie cu pătrăţele. Încearcă s-o facă să rîdă.

— Şi Dovală acela, fie-mi ţărîna uşoară, mititel, de mărimea unei alune americane, şi apropo, să ştiţi că la paisprezece ani eram exact de înălţimea mea de acum, şi n-am mai crescut de-atunci! Şi lasă să se vadă rînjetul batjocoritor, care ştiu de-acum să ghicesc cînd o să se ivească; şi vedeţi, desigur, fraţi vitregi ai mei, că în domeniul ăsta… Îşi trece mîinile lent peste trup, de la cap şi pînă la genunchi – cumva n-am avut mari realizări, şi asta în pofida dezintegrării nucleului atomic şi a descoperirii particulei divine, domenii în care, după cum se ştie, m-am făcut destul de remarcat. Îşi ascunde ochii sub un văl de seriozitate şi îşi mîngîie cu gingăşie prohabul: Ah, particula divină… Dar, pe bune, la noi în familie, familia dinspre partea tatei, să mă-nţelegeţi bine, există fenomenul ăsta, că bărbaţii ating culmea înălţimii lor pe la treisprezece ani, cînd devin bar-mitzva, şi cu asta, basta, stop! Se opresc pentru toată viaţa! Există documentaţie pe tema asta, şi, după părerea mea, chiar şi Mengele ne-a studiat, adică a studiat anumite părţi din noi, mai cu seamă oasele coapsei şi ale braţului. Am trezit curiozitatea omului ăstuia sensibil şi interiorizat. Cel puţin douăzeci de inşi din familia lui taică-meu au trecut pe rampă pe la el, fraţi şi veri, şi toţi fără nici o excepţie au descoperit cu ajutorul lui că se poate ajunge pînă la cer, acolo e singurul hotar de netrecut; şi numai tata însuşi – el fulgeră un surîs strălucitor – taică-meu şmecherul, dragul de el, a ratat cu desăvîrşire ocazia, pentru c-a venit în ţară în chip de deschizător de drumuri cu un minut înainte ca acolo să-nceapă totul, dar mama categoric s-a lovit de el zdravăn, de doctor vreau să zic, şi familia ei a trecut şi ea, toată, pe la el, aşa că, de fapt, se poate spune că el, în felul lui, a fost cumva medicul nostru de familie, a? Păi nu-i aşa? Clipeşte cu naivitate către public, care e tot mai cucerit: Gîndiţi-vă numai că, oricît de ocupat era individul, veneau la el din toată Europa, oamenii se îngrămădeau unul peste altul în trenuri ca să ajungă la el, şi cu toate astea a găsit timp să ne primească personal, deşi sub nici un motiv n-a acceptat să auzim o second opinion. Numai el! Şi numai pentru o scurtă convorbire, la dreapta, la stînga, la stînga, la stînga, la stînga…

Poate de cincisprezece ori, nu mai puţin, îşi smuceşte capul spre stînga cu o mişcare de ac de ceas înţepenit. În public se aude un bombănit de cîrteală, se aud obiecţii, proteste. Oamenii se mişcă pe scaune, schimbă între ei priviri. Dar se aud şi chicoteli şovăitoare, mai cu seamă ale celor tineri. Cei doi motociclişti sînt singurii care-şi permit să rîdă cu voce tare. Belciugele din nasurile şi de pe buzele lor încep deodată să lucească. Femeia de la masa de lîngă mine le aruncă o privire, apoi se ridică şi iese din sală suflînd greu. Lumea se uită după ea. Barbatu-său rămîne şezînd neajutorat şi neputincios, dar o clipă mai tîrziu se grăbeşte să o ajungă din urmă.

Dovală se apropie de o tablă neagră, nu foarte mare, care e pusă în fundul scenei pe un trepied de lemn. Abia acum văd tabla asta. Ia o cretă roşie şi desenează o verticală, şi alături de ea încă o linie, scurtă şi încovoiată. În public se aud chicoteli, şoapte.

— Un asemenea Dovală, încercaţi să vă imaginaţi: niţel ţicnit, o mutră care cere palme, ochelari uite-atît