însemna din nou că cei mai mulţi cunoşteau N.E.W. doar din reportaje despre el, John Kaun. N.E.W. şi John Kaun formau un tot. Ceea ce nu era rău deloc. Oricum mai bine decât - ceea ce până acum Kaun reuşise cu trucuri să împiedice - să se fi aflat că singura firmă a concernului său, care făcea bani, bani buni, adevăraţi şi pentru condiţiile sale mulţi bani, era o fabrică de cipsuri de cartofi în Oklahoma.

Chestiunea cu caseta video, atât de neaşteptată, năucitoare şi surprinzătoare, îi părea tot mai mult acea șansă prin care-şi putea schimba cursul vieţii. Echivalentul personal al Războiului din Golf al lui Ted Turner. Dacă reuşea să facă ceva cu această descoperire, atunci putea să fie el numărul unu la anul.

Ce lanţ de potriveli şi coincidenţe stranii! Rugămintea să finanţeze săpăturile profesorului britanic îi parvenise pe căi ocolite şi prezentată cu argumentul că investitorii săi, în mare parte evrei, ar aprecia acest angajament în Ţara Sfântă. Argumentul era suficient de puternic şi, în plus, văzuse o oportunitate interesantă de a pune, pe neobservate, un picior în Israel - aşa putea oricând, sub pretextul de a documenta săpăturile, să trimită acolo reporteri şi operatori şi, dacă prindeau „întâmplător” imagini cu revoltele palestiniene, ei bine, aşa era viaţa, nu?

Şi acum chestia asta.

Gata îmbrăcat, cu pantofii lucind, eşarfa aranjată decent, se uită în oglindă. Da. Aşa putea să apară pe ecranele televizoarelor lumii, cu o cotă de audienţă mai ridicată decât o avusese aselenizarea, decât meciul de box dintre Cassius Clay şi Joe Frazier sau ceremoniile de înmormântare dedicate lui Lady Diana, Prinţesa de Wales. („încă o căsnicie foarte nefericită”, îi trecu prin cap.)

„Doamnelor şi domnilor, se vedea spunând cu o atenuare studiată a faptelor, N.E.W. se consideră privilegiat să vă poată prezenta - în exclusivitate - un document filmat extraordinar. În încheiere, pentru prima oară la televiziune, veţi vedea înregistrarea video a predicii de pe munte a lui Isus Hristos.” Sau a intrării în Ierusalim. Sau a crucificării. Orice va fi, valora cât un rating de sută la sută. Dacă va apărea cu aceste cuvinte pe ecrane, toate celelalte staţii n-aveau decât să îşi închidă posturile. „Deoarece Isus vorbeşte în limba aramaică, am subtitrat cuvântarea Lui.” Doamne - ce lucru senzaţional!

Gata cu visurile. Încă nu avea caseta video.

Şi să o găsească putea fi eventual mai greu decât şi-ar fi putut imagina cineva.

Nici nu aveau o dovadă neîndoielnică privind realizarea înregistrării. Sau că încă mai exista. Şi dacă da, atunci caseta putea fi îngropată oriunde în Israel. Putea dura ani sau decenii până să fie găsită. Şi dacă transpira ceva despre descoperire în afară - dacă se prelungea prea mult, se va întâmpla inevitabilul -, ca un păstor sau constructor să fie acela care, în cele din urmă, să facă descoperirea decisivă. Kaun se uita în continuare la imaginea sa din oglindă, direct în propria faţă, care avea un aspect sumbru. Fiecare zi petrecută aici în deşert îl costa sume fabuloase. Ca să nu mai vorbim despre greutăţile care apăreau la toate colţurile imperiului său vulnerabil, pentru că nu era acolo, să aibă grijă de toate. Dacă aceste căutări se prelungeau, trebuia să zboare înapoi la New York, cel puţin o dată sau de două ori pe săptămână, ca să fie văzut în biroul său. Era un risc, un risc enorm.

Îşi punea o oarecare speranţă în scriitorul german. Până acum încă nu spusese mare lucru, dar asta putea să fie o prea mare aşteptare, chiar în ziua sosirii sale. Dar i se spusese că romanele lui Eisenhardt treceau drept bine gândite şi originale, unele primiseră chiar premii, iar în ele era mai întâi de toate vorba despre călătorii în timp. Iată de ce avea sentimentul că scriitorul va veni cu propuneri creative.

În ciuda acestui fapt va apela şi la alţi specialişti. Evident cât se poate de puţini, pentru a nu risca prea mult, dar totuşi suficienţi cât să poată trece de stadiul de amatorism, în care se aflau cercetările în momentul de faţă. În această privinţă trebuia să discute cât de curând cu profesorul, cel mai bine chiar la micul dejun.

De fapt, pe moment îi era încă neclar cum să valorifice în mod optim caseta video în caz că va pune mâna pe ea. Desigur, putea să o transmită în exclusivitate pe propriul post şi anunţând-o cu un uriaş efort de publicitate. Dar bineînţeles că mai întâi va stârni controverse imense dacă această casetă era autentică, dacă ar putea fi autentică, şi asta ar scădea din impactul prezentării ei. În cel mai bun caz se vor năpusti asupra ei armate de învăţaţi şi vor discuta ani de-a rândul pro şi contra şi în principiu nu vor ajunge la un final univoc, ca în cazul giulgiului din Torino, presupusul giulgiu al lui Hristos. Acest lucru se studia de cincisprezece ani şi fiecare spunea altceva: Pentru unii era fără urmă de tăgadă autentic, pentru alţii un fals rafinat, dintr-un secol nu prea îndepărtat.

Şi, în cel mai rău caz, se gândea Kaun, senzaţionalul înregistrării se va perima, ca în situaţia cu filmul despre disecţia unui cadavru extraterestru, care ar fi avut loc şi ar fi fost înregistrată, cică, la începutul anilor 1950 în Statele Unite. Cei care credeau în OZN-uri îşi văzuseră convingerile confirmate, scepticii găsiseră tot felul de argumente că filmul ar fi un fals - şi astfel nu se abătuse nimeni nici măcar un milimetru de la convingerile sale.

Atunci ce soartă va avea un film video, despre care se susţine că ar fi fost înregistrat acum două mii de ani?

Kaun se duse în micuţa chicinetă aranjată plăcut şi funcţional şi lăsă să curgă prima cafea a zilei, prima dintre cel puţin douăzeci.

În discuţia de aseară supralicitase. Lăsase impresia că se gândise exact ce va face cu caseta video. Ideea să o vândă Vaticanului îi venise spontan pe buze. Asta era extraordinar de important în această problemă: să nu laşi să se observe nesiguranţa proprie, să formulezi gânduri spontane, ca toţi ceilalţi să aibă impresia că te-ai gândit de mult foarte