bine şi că eşti cu un pas înaintea celorlalţi - şi să le prezinţi în aşa fel încât să nu te poată ţintui nimeni după aceea, dacă reiese că ai fost pe de lături. Şi trebuia să-şi recunoască singur că în această artă reuşise în anii din urmă să ajungă la o anumită măiestrie.

Dar, poate, se gândi el şi sorbi din licoarea tare, neagră, lista nici nu era o idee atât de proastă. Avea tot atâta nevoie de mai mulţi bani ca de popularitate crescândă, deoarece atunci, în sfârşit, nu mai este vorba de banii investitorilor, pe care într-o bună zi trebuia să-i returneze, ci de bani adevăraţi, doar ai lui. Deci hotărârea depindea în mare măsură de preţul care i se oferea, şi asta era o problemă care va trebui cercetată, cel mai bine chiar acum: oare ce avea valoros Biserica Catolică?

Ridică jaluzeaua de la una dintre ferestrele biroului şi, cu ceaşca de cafea în mână, se uită afară spre deşert, peste care căldura deja licărea, deşi era dis-de-dimineaţă. Ar putea să pună un reporter să studieze problema. Sau mai bine un avocat. În mod spontan avu imaginea unor tezaure enorme care se aflau în posesia Sfântului Scaun şi care sigur ar obţine preţuri de vânzare uimitoare pe o piaţă de obiecte de artă atee. Opere de artă şi, da, terenuri. Probabil că Biserica Catolică dispunea de o avere imobiliară incomensurabilă - toate bisericile, mănăstirile, capelele şi parohiile din întreaga lume. Şi astea erau situate de regulă, foarte bine, de cele mai multe ori în centrul oraşelor.

Un zâmbet fugitiv îi străbătu faţa. Un troc. Caseta video în schimbul construcţiilor bisericeşti. Iar el, John Kaun va încasa chiria pe oră sau, din partea lui, arenda până la Judecata de Apoi.

OHO! Ce afacere! Îi veniră în minte o grămadă de cunoscuţi din anturajul său care, după aprecierea sa, ar cădea din picioare dacă ar afla acest lucru. Unul, pentru că se considera bun catolic, ceilalţi, simplu, din invidie.

Şi iată că din senin, ca o inspiraţie divină, ca să spunem aşa, îi veni ideea. Dădu deoparte visurile prosteşti. Se ridică şi se întinse şi se simţi bine. Adevărat. John Kaun lasă la loc jaluzeaua şi se concentră cu totul asupra acestui gând. Era mai bine să negocieze cât timp caseta video încă nu era găsită. Se gândi intens la această posibilitate şi simţi acea senzaţie electrizantă care se instala mereu când se ocupa de o chestiune cu adevărat fierbinte. Atât timp cât nu era găsită caseta, încă putea să fie „totul” pe ea. În tot acest răstimp fantezia unui eventual cumpărător nu era îngrădită cu nimic. Poate îi apuca frica pe oamenii Bisericii că filmul ar putea arăta că Isus nu era mort când fusese luat de pe cruce. Sau că cel înviat fusese o dublură. Totul era posibil - atât timp cât caseta încă nu era găsită.

În realitate, caseta ar putea arăta tot felul de lucruri. Poate absolut nimic. Sau poate ceva lipsit de importanţă. Eventual o adresare a lui Isus complet necunoscută, care nu putea fi verificată nici măcar pe baza Bibliei. Pe scurt, adevărata casetă s-ar putea dovedi complet banală şi nevandabilă.

Kaun zâmbi şi acum era acel zâmbet de rechin care îl făcuse atât de renumit. Exact asta va face: va începe cât mai curând negocierile, va trezi dorinţe, va alimenta frica - şi apoi îşi va întări poziţia pe această bază. Până atunci era în posesia săculeţului şi a indicaţiilor camerei video şi a unei mulţimi de argumente prin care putea obţine bani. Avocaţii săi vor avea o mulţime de făcut.

Zâmbi şi se puse în mişcare spre biroul său. Sosise timpul. Ziua începuse.

 

11

Unele dintre morminte au putut fi datate ca provenind din perioada Macabeilor şi din timpul domniei lui Irod, celelalte fiind de provenienţă ulterioară. Mormintele familiale tipice din acea vreme erau săpate în stâncă şi formau loculi (morminte) subterane; de obicei erau alcătuite din una sau mai multe camere mortuare, ale căror pereţi aveau nişe pentru osuare (kokhim, adică lăzi cu oase) sau bănci plasate în adâncituri arcuite (arcosolia). După ce un cadavru se descompunea în întregime, oasele erau depuse într-un osuar, plasat într-o nişă a peretelui pe cornişă. Deoarece oasele mortului de la 14/F.31 au rămas neatinse, se poate concluziona că nu aparţinuse unui clan sau unei familii.

Profesor Charles Wilford-Smith

Raport asupra săpăturilor arheologice

de la Bet Hamesh

 

Zumzăitul enervant părea să se formeze chiar în urechea sa. Stephen Foxx deschise cu greu ochii, trecu mâna pe sub pernă, scoase deşteptătorul de forma şi dimensiunile unei cărţi de credit şi-l opri. Putea fi adevărat? Cât dormise oare - zece minute? Dormise sau fusese drogat? Sau drogat şi apoi bătut zdravăn?

Privind acoperişul cortului de deasupra sa, îşi aminti de săpături, gândul la săpături făcu să-i vină în minte evenimentele ultimelor zile a căror amintire electrizantă alungă dintr-un foc toată oboseala din celulele corpului său. Cutia! Scrisoarea! Cu o smucitură se ridică şi puse mâna sub pat, pentru a scoate cutia arheologică. Capacul de tablă îndoit zdrăngăni uşor când îl scoase şi văzu hârtiile care încă se mai aflau acolo. În semiobscuritatea luminii de afară, care se strecura în interiorul cortului, acestea arătau şi mai farâmicioase şi mai dificil de valorificat decât cu o seară în urmă. Incredibil că aceste hârtii rezistaseră două mii de ani în pământ. Fără învelitoarea de plastic nu ar mai fi rămas nimic din ele. Stephen se gândi la munţii de pungi de plastic şi pahare de iaurt care se depozitau peste tot în gropile de gunoi ale Pământului şi se înfioră gândindu-se la indestructibilitatea acestora.

Oare era aceasta cu adevărat scrisoarea unui călător în timp? Nu se vedea nimic, nici un fel de înscris. Aceasta putea să nu însemne nimic; după un timp atât de îndelungat putea să se fi decolorat şi să redevină vizibil doar la lumină ultravioletă sau la o radiografie. Dar ce motiv ar fi putut avea acest ipotetic călător în timp să scrie o asemenea scrisoare?

Stephen Foxx stătea acolo şi privea artefactele gri şi