Oare cum se derulase totul? Sau, mai bine zis, cum s-ar fi putut derula totul? Într-o zi oarecare, peste câţiva ani, necunoscutul, înarmat cu o cameră video, avea să facă o călătorie în timp. Două mii de ani în trecut, fără posibilitatea de întoarcere. Urma să facă înregistrările, să conserve camera depunând-o într-un loc pe care-l stabilise cu ajutoarele sale din viitor - prezentul său - şi apoi să-şi încheie viaţa în trecut. Ajutoarele sale trebuiau doar să oprească maşina timpului, să se ducă la locul stabilit pentru a dezgropa camera pe care tocmai o trimiseseră cu mii de ani în trecut.

Ce motiv să fi avut călătorul în timp să scrie o scrisoare? La această problemă trebuia să se gândească temeinic.

Prelata cortului dinspre partea de unde bătea vântul se curba cu un mic foşnet spre interior. Printr-o crăpătură pătrundea lumina puternică de afară. Începea să se lumineze de ziuă.

Hmm! Stephen puse capacul înapoi pe cutie. Trebuia să afle urgent ce scria pe aceste hârtii. Extrem de urgent.

Poate era o scrisoare adresată ajutoarelor, care raporta că acţiunea dăduse greş.

*

Rafi făcea ce trebuia să facă în fiecare dimineaţă: pregătea cutiile în care se aduna material arheologic, câte una pentru fiecare săpător. Acestea trebuiau golite cu grijă şi curăţate. Restul zilei avea să şi-l petreacă împreună cu o mână de ajutoare sub un acoperiş de cort foarte mare, dând prin sită pământul şi nisipul din cutiile încă negolite pentru a selecta cu grijă toate descoperirile - bucăţi de dinţi, fibre vegetale, cioburi din ton şi alte obiecte asemănătoare - şi a le înscrie apoi pe fişe, după care le plasa în pungi mici de plastic, îndosariate alături de fişele corespunzătoare. Pentru a putea asocia fiecărei descoperiri locul exact unde fusese făcută, fiecare voluntar primea un bilet, pe care-l plasa jos de tot în cutia arheologică şi pe care scria numele său, data şi locul unde săpase, precum şi un număr curent ce era consemnat într-un jurnal al săpăturilor. Pregătirea acestor bilete era cea de-a doua sarcină a lui Rafi în fiecare dimineaţă; o sarcină care cerea concentrare maximă, pentru a nu se strecura nici o greşeală. De aceea nu-i venea prea bine ca profesorul Wilford-Smith să stea tocmai atunci prin preajmă, de parcă nu avea nimic altceva mai bun de făcut.

— Ah, da. Mmmh. Aşa. Aha.

Profesorul stătea aplecat peste ultimele notiţe, ridica din când în când câte o punguliţă de plastic pe care o ţinea contra luminii şi o aşeza, dând din cap îngândurat, din nou la locul ei. Rafi încerca să se concentreze asupra completării biletelor, dar mormăiala şefului de lucrări îl cam deranja.

— Astăzi o să fie din nou o zi caniculară, nu-i aşa, Rafi? strigă deodată Wilford-Smith.

— Da, domnule.

Rafi atribui unui nou bileţel un număr, pe care-l trecu imediat într-una din paginile decolorate de soare ale jurnalului de săpături.

— Nu-i aşa? O zi caniculară, da. De fapt, fiecare zi este caniculară în anotimpul acesta.

— Aşa este, domnule.

Acum trebuia să treacă numele săpătorului şi locul unde lucra acesta. Şi desigur să nu le încurce.

— Şi în rest? Totul în regulă?

— Totul în regulă. Următorul bilet.

Săpătorii aveau să vină în curând şi până atunci totul trebuia să fie pregătit.

— Şi ţineţi pasul cu săpăturile?

Wilford-Smith se apropie târşâindu-şi picioarele şi se aplecă peste un clipboard cu lista cutiilor de pregătit.

Rafi încuviinţă din cap, completă şi acel bilet şi-l împinse în mapă, lângă celelalte.

— În mare, da.

— Foarte bine. Profesorul privi mai atent lista şi indică cu degetul numărul din capul listei, pe care Rafi îl trecuse de fiecare dată din nou. 1304? E cam de mult nu?

— E de marţi, sir. Cutia lui Stephen Foxx. Ştiţi doar... Zona 14.

— Ah, da. Profesorul Wilford-Smith privi gânditor la numărul mâzgălit. Extrem de gânditor. De parcă îi venea greu să-şi amintească ce era cu Zona 14. Foxx spuneaţi? Şi nu şi-a adus cutia înapoi?

— Nu. N-am zis nimic, pentru că am crezut că dumneavoastră aţi dispus...

— A da, desigur. Bărbatul cu părul alb şi inevitabila pălărie de piele dădu din cap. Adevărat. E în regulă. Desigur.

Profesorul încuviinţă din cap încă cufundat în gânduri. Degetele sale bătură preţ de câteva clipe un ritm de marş pe planşeta cu clamă, apoi înclină din cap distrat şi plecă, mergând încet, aplecat ca de obicei, spre rulotele nou-veniţilor.

Rafi îl urmări mirat cu privirea un timp, apoi ridică din umeri şi completă următorul bilet.

*

Telefonul de pe noptiera lui Enrico Basso, avocat şi reprezentant al intereselor lui Kaun Enterprises Holding Inc. pentru Italia, sună scurt înainte de ora şase dimineaţa şi-l smulse pe propietarul său dintr-un vis extrem de plăcut, în care o insulă idilică cu palmieri şi mai multe tinere fete, îmbrăcate doar cu nişte ghirlande de flori, jucaseră un rol important. Feţele încadrate de bucle negre se dizolvară în aer şi vuietul mării se dovedi a fi zgomotul traficului unei zile de lucru din Roma, astfel încât, fără chef, avocatul se răsuci pentru a ridica insistentul receptor.

— Pronto, mârâi el indispus.

O secundă mai târziu şedea drept în pat şi trecea de la italiană la engleză.

— O, dumneavoastră sunteţi... Bună dimineaţa, sir, cu ce pot să... Da, desigur...

De undeva dintre pernele răscolite ieşi faţa adormită a nevestei sale. Cu ochi leneşi observă cum bărbatul ei asculta minute în şir vocea din receptor şi cum mandibula sa cobora din ce în ce mai jos.

— Si, spuse Enrico Basso în sfârşit, dar aceasta va dura ceva timp, naturalmente...

Vocea din receptor deveni mai insistentă. Basso dădea fără să vrea din cap.

— Dar asta nu este aşa de simplu! îl întrerupse el pe cel care-l sunase. Weekendul e aproape şi...

De ce vorbea el de fapt? îl asculta oare acest om măcar o secundă?

— Da. Capito. O să fac tot ce pot. O să sun mâine. Addio.

Enrico Basso închise telefonul şi se cufundă în perne. De somn nu mai putea fi vorba. În acest moment regreta că se lăsase de fumat acum patru săptămâni, drept care nu avea nici o ţigară pe noptieră.

— Cine era, Enrico?

— John Kaun.

— Şi ce firmă vrea să cumpere de data asta?

— Biserica Catolică.

— Ce? Ea se ridică în capul oaselor.