— Vrea să ştie cât valorează Biserica Catolică. Ce posedă, de ce imobile, lichidităţi, investiţii sau alte averi dispune. Ce flux de lichidităţi are. Imaginează-ţi ce a întrebat - Ce flux de lichidităţi are Biserica Catolică!

Clătină din cap. Habar n-am de ce vrea să ştie asta. Suna cu adevărat de parcă ar vrea să o cumpere.

*

De data aceasta întâlnirea avu loc în rulota lui Eisenhardt. Ca un triumvirat, gândi scriitorul, atunci când intrară Kaun şi Wilford-Smith împreună.

Kaun se comporta ca de obicei, de parcă erau îndreptate spre el zece camere de televiziune, dinamic, îmbrăcat ca scos din cutie, plesnind de nerăbdare şi hotărâre. În contrast cu el, profesorul părea prietenos şi firav şi se purta ca şi cum toată afacerea nu l-ar privi deloc. Îşi şterse picioarele cu grijă, închise uşa în urma lor şi intră în sala de şedinţe când Kaun se afla deja la masă, stând cu picioarele desfăcute.

— Să fac cafea? întrebă Eisenhardt.

Magnatul făcu un gest supărat, dispreţuitor, cu mâna.

— Nu-i cazul. Să trecem la subiect. La ce v-aţi gândit?

— Okay. Eisenhardt se îndreptă spre hârtiile sale mari cu ideile pe care le notase acolo. Inspiră adânc şi deodată simţi că se afla sub presiune. Acu-i acu. Dacă venea acum doar cu idei, care le veniseră şi celorlalţi doi, probabil că diseară se va afla din nou într-un avion spre casă. Eu, hm, am scris nişte puncte de la care s-ar putea porni, începu el.

Pauză. Nimeni nu spunea nimic, toţi ascultau. La naiba, nu era obişnuit cu aşa ceva. Era aproape o situaţie ca de examen. Luă una dintre cariocile sale şi arătă spre primul cuvânt, situat cel mai sus.

— Călătorii în timp. Ce se ştie astăzi despre posibilitatea sau imposibilitatea călătoriilor în timp? Au loc actualmente undeva pe pământ cercetări ce ar putea conduce la o descoperire care ar facilita călătoriile în timp? Acesta ar fi punctul în care eu, în calitatea mea de scriitor de science-fiction, aş putea să fac cercetări relativ uşor, fără să trezesc suspiciuni.

Îl studie pe Kaun, ale cărui sprâncene se încruntară involuntar.

— Nu aţi făcut niciodată asemenea cercetări? întrebă el.

— Nu.

— Dar aţi scris nenumărate romane în care era vorba de călătorii în timp.

Eisenhardt încuviinţă cu o mişcare a capului.

— Aşa este. Dar asta o poţi face fără să te preocupe legile fizicii. De fapt, chiar mă gândeam până acum că poţi face aşa ceva numai dacă nu îţi pasă de legile fizicii.

Kaun se gândi un moment, dar nu spuse nimic. Întrebă doar:

— Pe cine vreţi să întrebaţi? Şi la ce ne folosesc aceste informaţii de fapt?

Întrebările veneau ca nişte bice.

— Începutul l-aş face la un jurnalist care se ocupă de probleme ştiinţifice, care-mi este prieten. El este obişnuit să-i pun cele mai ciudate întrebări şi are o inegalabilă vedere de ansamblu asupra scenei actuale a lumii ştiinţifice, ştie cine şi despre ce cercetează şi aşa mai departe. Dacă merg pe calea aceasta nu o să creadă nimeni altceva, decât că strâng informaţii pentru un nou roman.

— Şi utilitatea acestui demers?

— Dacă am şti când porneşte călătorul în timp şi ce condiţii fizice marginale sunt valabile pentru o călătorie în timp, am putea trage concluzii multiple din descoperirea noastră. Până acum pornim de la ideea că posibilitatea călătoriei în timp va fi descoperită cândva, atâta timp cât încă mai există firma Sony, şi că această călătorie va funcţiona într-o singură direcţie, şi anume spre trecut. Să presupunem că s-ar constata că aceste călătorii în timp trebuie să funcţioneze în principiu în ambele direcţii - atunci am şti că mortul este îngropat acolo pentru că acţiunea a eşuat.

Expresia feţei întreprinzătorului se întunecă. Evident, asemenea ipoteze nu-i erau pe plac.

— Okay. Şi mai departe?

— Mai departe, continuă scriitorul, ar trebui să încercăm să-l identificăm noi înşine pe mort. Dacă este vorba de un om din secolul nostru, s-ar putea în urma cercetării oaselor şi a amprentei dentare să aflăm cine este.

— Şi apoi?

— Îl urmărim.

Kaun fornăi nemulţumit.

— Aceste încercări de identificare au loc deja, până acum însă fără rezultat. Trebuie să procedăm cu băgare de seamă, pentru ca nimeni să nu intre la bănuială, dar nu am sentimentul că aceasta ne va conduce mai departe.

Eisenhardt îl privi scrutător.

— V-aţi gândit vreodată că e posibil ca dumneavoastră înşivă să fiţi cel care-l va trimite în trecut?

— Eu?

Prinse momeala. Nu va zbura spre casă din seara asta, era sigur. Ochii magnatului media deveneau din ce în ce mai mari şi se putea observa efectiv cum gândurile sale scormoneau un teren neumblat de nimeni.

— Vreţi să spuneţi că eu...? Ah! Asta chiar s-ar putea întâmpla, nu-i aşa? La asta nu m-am gândit, e adevărat.

Ipoteza îl uimise cu adevărat. Chiar zâmbi şi cu multă fantezie se putea observa chiar apreciere în acest zâmbet. Profesorul îşi încreţi fruntea.

— Chestia asta nu prea am înţeles-o.

— În acest moment, explică Eisenhardt, poziţia noastră este să căutăm să ne gândim câteva zile foarte intens unde s-ar putea afla filmul, apoi o să săpăm la locul potrivit şi o să găsim camera acolo. Dar poate demersul va decurge cu totul altfel. Poate cercetările noastre ne vor conduce pe urma unui anumit proiect de cercetare sau îl găsim pe viitorul călător în timp - şi în câţiva ani vom fi noi aceia cu care îşi va da întâlnire. Vom stabili cu el un loc unde va ascunde camera, pentru ca ea să reziste două mii de ani. Noi o să fim echipa care va dirija călătoria sa în trecut. Arheologul încuviinţă din cap.

— O ipoteză interesantă.

— Următorul punct de plecare, continuă Eisenhardt, care se simţea din ce în ce mai sigur pe el şi miză pe al treilea cuvânt cheie. Camera video. Avem nevoie de mai multe informaţii despre camera însăşi. Ar trebui să analizăm instrucţiunile de utilizare - poate descoperim undeva un an imprimat sau nişte notiţe sau orice altfel de informaţii interesante. Apoi să cerem de la producător toate informaţiile tehnice existente despre camera video.

— Asta am făcut deja, explică Kaun. Azi-dimineaţă am vorbit la Sony din Tokyo. Camera este încă un proiect în dezvoltare şi trebuie să ajungă pe piaţă