aşa fel, încît vasul să cîntărească o mie cinci sute treisprezece tone şi şaptezeci şi şapte de sutimi, în loc de o mie cinci sute şapte tone şi două zecimi. Adăugirea nu va fi decît de şase tone şi cincizeci şi şapte de sutimi.

— Numai atît?

— Numai atît, domnule Aronnax. Calculul este foarte uşor de verificat. Am rezervoare suplimentare, care pot să cuprindă o sută de tone. Nimic nu mă împiedică deci ca, fără nici o grijă, să cobor la mari adîncimi. Cînd vreau să mă urc la suprafaţa apei, e de ajuns să scot această cantitate de apă, golind complet toate rezervoarele şi astfel Nautilus menţine la suprafaţă numai o zecime din capacitatea sa totală.

La toate aceste raţionamente bazate pe cifre, nu mai aveam ce răspunde.

— Calculele dumneavoastră sînt juste, domnule căpitan, îi spusei eu, şi ar însemna să fiu de rea-credinţă ca să le tăgăduiesc, fiindcă practica de zi cu zi le întăreşte. Dar abia acum întrevăd adevărata dificultate.

— Care, domnule?

— Cînd sînteţi la o mie de metri adîncime, pereţii vasului suportă o presiune de o sută de atmosfere. Or, dacă atunci vreţi să goliţi rezervoarele suplimentare, ca să uşuraţi vasul şi să-i daţi putinţa să se urce la suprafaţă, pompele trebuie'să învingă presiunea aceasta de o sută de atmosfere, care este de o sută de kilograme pe fiecare centimetru pătrat... Ar trebui deci o forţă...

— O forţă pe care numai electricitatea putea să mi-o dea! se grăbi să răspundă căpitanul Nemo. Vă repet, domnule, că puterea dinamică a maşinilor mele este aproape nemărginită. Pompele lui Nautilus au o forţă extraordinară, pe care aţi avut ocazia să o verificaţi cînd am azvîrlit acele enorme trombe de apă asupra lui Abraham Lincoln. Dealtfel, nu mă servesc de rezervoarele suplimentare decît pentru adîncimi de la o mie cinci sute la două mii de metri, ca să-mi cruţ aparatele. Cînd vreau să cobor la adîncimi mari, la două sau trei leghe sub apă, folosesc mijloace mai complicate, însă tot atît de bune.

— Care, domnule căpitan ?

— Ca să înţelegeţi, trebuie să vă explic mai întîi cum este manevrat Nautilus.

— Sînt foarte nerăbdător s-o aflu.

— Pentru a îndrepta vasul către tribord sau spre babord, cu alte cuvinte pentru a-l mişca pe un plan orizontal, mă servesc de o cîrmă obişnuită, cu safranul{11} larg, fixată îndărătul etamboului{12} şi care este pusă în mişcare de o roată şi de palancuri{13}. Dar Nautilus poate fi mişcat şi de jos în sus şi de sus în jos, în linie verticală, cu ajutorul a două planuri înclinate, fixate pe laturile lui la centrul de plutire, planuri mobile care pot lua toate poziţiile şi care se manevrează din interior cu ajutorul unor pîrghii puternice. Dacă planurile sînt menţinute paralel cu vasul, acesta se mişcă orizontal. Dacă sînt înclinate, atunci vasul, după înclinare şi sub impulsul elicei, sau se scufundă urmînd o diagonală pe care o pot alungi după voie, sau se urcă după aceeaşi diagonală. Cînd vreau să revin mai repede la suprafaţă, opresc elicea, şi presiunea apei face ca Nautilus să se ridice vertical, ca un balon umplut cu hidrogen care se înalţă cu iuţeală în aer.

— Minunat, domnule căpitan! exclamai eu. Dar cum poate cîrmaciul să urmeze, în mijlocul apelor, calea pe care o doriţi?

— Cîrmaciul este aşezat într-o cabină de sticlă, în partea superioară a vasului; cabina aceasta este prevăzută cu sticle lenticulare.

— Dar cum poate rezista sticla la asemenea presiuni?

— Foarte bine! Cristalul, care se sparge uşor cînd este lovit, are totuşi o rezistenţă considerabilă. Cu ocazia unor încercări de a pescui la lumină electrică, făcute în 1864 în mările Nordului, s-a văzut că unele plăci din cristal, care n-aveau decît şapte milimetri grosime, au rezistat la presiuni de şaisprezece atmosfere, lăsînd totodată să treacă prin ele raze calorice puternice, a căror căldură era repartizată inegal. Or, sticlele de care mă servesc eu au douăzeci şi unu de centimetri la centru, deci sînt de treizeci de ori mai groase.

— Înţeleg, căpitane Nemo, dar ca să poţi vedea, trebuie ca lumina să alunge întunericul şi mă întreb cum se poate ca în întunecimea apelor...

— În spatele cabinei cîrmaciului se află un reflector electric foarte puternic, ale cărui raze luminează marea pe o distanţă de o jumătate de milă.

— Straşnic! Acum îmi explic fosforescenţa aşa-zisului cetaceu, care a dat atîta bătaie de cap savanţilor! Aş mai vrea să vă întreb dacă ciocnirea lui Nautilus cu Scoţia, care a făcut atîta vîlvă, s-a datorat unei întîmplări...

— Numai întîmplării, domnule Aronnax. Mă aflam la doi metri adîncime cînd a avut loc ciocnirea. Dealtfel, am văzut că nu s-a produs nici o nenorocire.

— Este adevărat. Dar întîlnirea cu Abraham Lincoln?...

— Domnule profesor, îmi pare rău de nava aceasta, care era una din cele mai bune nave ale marinei americane, dar am fost atacat şi a trebuit să mă apăr! Totuşi m-am mulţumit doar să o scot din luptă şi trag speranţa că îşi va putea repara stricăciunile destul de uşor, în portul cel mai apropiat.

— Ah, domnule căpitan, strigai eu entuziasmat, într-adevăr Nautilus este un vas extraordinar!

— Da, domnule profesor, răspunse cu emoţie căpitanul Nemo, şi pot spune că-l iubesc ca şi cum ar fi copilul meu! Dacă pe vasele dumneavoastră, supuse toanelor oceanului, primejdia te ameninţă în orice clipă, dacă navigînd pe ele apele te fac din capul locului să simţi sub tine abisul, după cum a spus-o aşa de bine olandezul Jansen, în schimb pe Nautilus nu te mai temi de nimic. Nu te mai temi că nava poate fi turtită, pentru că învelişurile ei au tăria fierului; nu-ţi mai pasă că s-ar putea şubrezi catargele, nici că pînzele ar putea fi luate de vînt; nu mai tremuri de grija cazanelor care ar putea plesni din pricina presiunii aburului; nici de teama vreunui incendiu, fiindcă Nautilus e făcut din metal şi nu din lemn; lipsa cărbunelui nu mai e o problemă, fiindcă Nautilus e condus cu electricitate; nu mai poate fi vorba de ciocniri cu alte vase, fiindcă