ţigară, se apleacă şi o striveşte în scrumieră, şi revine la poziţia ţeapănă de dinainte. Vorbeşte cu o voce aspră, grăbită, sfărâmicioasă, lipsită de emoţie)

Târfă, intoxicată până la limită; fără speranţă, deja damnată dinainte de a se fi născut, a cărei singură raţiune de a trăi era să capete şansa de a muri ca asasină pe spânzurătoare. – Care nu numai că a intrat în casa unui cetăţean de vază ca Gowan Stevens venind direct din rigolă, ci şi-a făcut debutul în viaţa publică a oraşului ei natal zăcând acolo în rigolă cu un bărbat alb care încerca să-i înfunde cu pumnul dinţii sau cel puţin glasul cât mai adânc îndărăt în gâtlej. – Ţii minte, Gavin, cum îl chema? Asta a fost înainte de a veni eu la Jefferson, dar tu-ţi aminteşti: casierul de la bancă, stâlpul bisericii sau oricum, asta în numele soţiei lui fără copii; şi era luni dimineaţa şi încă beat, şi Nancy vine când el tocmai descuia uşa la bancă şi cincizeci de oameni stând acolo în spatele lui să intre, şi Nancy trece prin înghesuială şi se duce drept la el şi-i spune, „Unde-s ăia doi dolari ai mei, albule?” şi el s-a întors şi a pocnit-o, a azvârlit-o dintr-un pumn pe pavaj şi în rigolă şi pe urmă a alergat după ea, călcând-o în picioare şi dându-i cu piciorul peste faţă sau oricum peste vocea ei care spunea mai departe: „Unde-s ăia doi dolari ai mei, albule?” până când mulţimea aia de oameni l-au apucat şi îl ţineau şi el încă dădea cu piciorul în faţa aceea zăcând acolo în rigolă, scuipând sânge şi dinţi, şi încă spunând „Erau doi dolari acum mai bine de două săptămâni şi ai mai fost de atunci îndărăt de două ori”…

 

Tace, îşi apasă amândouă mâinile peste faţă o clipă, apoi şi le lasă în jos.

 

Nu, nu batistă; avocatul Stevens şi cu mine ne-am uscat toate batistele înainte de a pleca de acasă astă-noapte. Unde eram?

 

GUVERNATORUL

(citând-o)

„Erau deja doi dolari”…

 

TEMPLE

Aşa că acum trebuie să vă spun totul. Pentru că până aici a fost doar Nancy Mannigoe, Temple Drake a fost într-o casă care era mai mult decât o casă de distracţie de doi dolari sâmbătă noaptea. Dar în fond, eu am zis touché de la început, nu?

 

Se apleacă şi începe să-şi culeagă ţigara strivită din scrumieră. Stevens îşi ridică pachetul de ţigări de pe birou şi se pregăteşte să i-l ofere. Ea îşi retrage mâna de pe ţigara strivită şi se reazemă la loc în scaun.

 

(cu ochii la ţigara pe care i-o oferă mâna lui Stevens)

Nu, mulţumesc; nu mai am nevoie de ea, în fond. De acum încolo e doar contrariul punctului culminant. Coup de grâce. Victima nici nu-l mai simte, nu? – Unde eram?

(repede)

N-are a face. Am mai spus asta şi înainte, nu?

(stă nemişcată o clipă, cu mâinile încleştate în poală, imobilă)

Se pare că e ceva din asta, mult chiar din asta, un lucru pe care nici măcar primul nostru slujitor plătit nu-l înţelege încă; poate pentru că el este primul nostru slujitor plătit de mai puţin de doi ani încă. Deşi nici asta nu e corect; el ştia să citească acum opt ani, nu? De fapt, n-ar fi putut fi ales guvernator nici măcar al statului Mississippi dacă n-ar fi ştiut să citească cel puţin cu trei ani înainte, nu?

 

STEVENS

Temple.

 

TEMPLE

(către Stevens)

De ce nu? Trag doar de timp, nu?

 

GUVERNATORUL

(pândind-o pe Temple)

Taci, Gavin.

(către Temple)

Coup de grâce nu numai înseamnă graţiere, ci şi este asta. Daţi-o. Dă-i ţigara, Gavin.

 

TEMPLE

(se îndreaptă iarăşi în scaun)

Nu, mulţumesc. Cu adevărat.

(după o clipă)

Iertaţi-mă.

(repede)

Veţi băga de seamă, îmi amintesc totdeauna să spun asta, îmi aduc aminte totdeauna la timp că sunt binecrescută – „evoluată” cum spunem noi. Asta arată că am provenit cu adevărat din rândurile unor oameni cu maniere frumoase, nu cavaleri normanzi cum e cazul lui Nancy, dar cel puţin oameni care nu-şi insultă gazda în propria ei casă, mai ales la ora două dimineaţa. Numai că eu am sărit prea departe, pe când Nancy s-a poticnit doar mai modestă: iarăşi o adevărată doamnă, vedeţi.

(după o clipă)

Şi uite iarăşi. De data asta nici măcar nu mai trag de timp; comit un fault – cum se spune, caut şi să şterg urmele. Vedeţi; suntem din nou în faţa gardului, de data asta trebuie să-l sărim, sau să ne răsturnăm. Ştiţi; lăsaţi frâul liber, îi lăsaţi gura ceva mai liberă, apoi îl apucaţi, îl apucaţi uşor, de ajuns cât să se pregătească să sară peste ceva; pe urmă îl îndemnaţi cu o atingere. Aşa că iată-ne exact de unde-am pornit, aşa că putem să pornim de la început iarăşi. Aşa că acum cât de mult trebuie să vă spun, să spun, să vorbesc cu glas tare aşa ca oricine are urechi de auzit să audă, despre Temple Drake, lucruri pe care nu mă gândisem niciodată că ceva, orice pe pământul acesta, şi cu atât mai puţin asasinatul copilului meu şi execuţia târfei negrese şi morfinomane, m-ar fi putut face să le spun vreodată? Că am venit aici la ora două dimineaţa să vă scol din somn ca să mă ascultaţi, după opt ani de siguranţă, sau cel puţin de linişte? Ştiţi; cât de mult va trebui să spun, ca să fac lucrurile cum trebuie, dureros, desigur, dar şi repede, astfel ca să puteţi revoca ori comuta sentinţa sau să faceţi ce faceţi în cazuri din astea, şi să ne putem duce înapoi acasă să dormim sau cel puţin să ne urcăm în pat? Dureros, desigur, dar exact atât de dureros – cred că aţi spus că eufonic ar fi fost corect, nu?

 

GUVERNATORUL

Moartea este dureroasă. O moarte cu ruşine cu atât mai mult – ceea ce nici nu e ceva eufonic, nici în cel mai bun caz.

 

TEMPLE

O,