O înspăimînta pustiul invadator al nopţii, apa neagră cu coama de spumă ici-colo, înălţîndu-se în talazuri chiar sub ei, o speria şi faţa palidă a lunii, atît de obosită şi chinuită printre norii care alergau.

— Să deschidem radioul! Repede!

Şi Lenina întinse mîna după butonul de pe bordul de comandă şi-l răsuci la întîmplare.

„…Cerurile sînt albastre în inimile noastre“, cîntau şaisprezece voci în falset cu tremolo, „Vremea e mereu frumoasă…“

Apoi un sughiţ şi tăcere. Bernard decuplase radioul.

— Vreau să admir în tăcere marea, explică el. Cu zgomotul ăla infernal nu poţi nici măcar să te uiţi la ceva.

— De ce? Cîntă foarte frumos. Eu nu vreau să privesc.

— Vreau eu! apăsă el cuvintele. Aşa ajung să mă simt parcă… şi şovăi, căutîndu-şi cuvintele care să-i exprime cel mai bine gîndul. Să mă simt de parcă aşa fi mai mult eu, dacă înţelegi ce vreau să spun. Mult mai independent, nu atît o parte componentă a altei entităţi. Nu doar o celulă din organismul social. Tu n-ai aceeaşi senzaţie, Lenina? Dar Lenina plîngea:

— E oribil! Oribil! repeta ea mereu. Şi cum poţi vorbi aşa, să spui că nu vrei să faci parte din organismul social? La urma urmei, „toţi muncesc pentru toţi ceilalţi“. „Noi muncim cu tot avîntul pentru tot pămîntul.“ „Nu ne putem lipsi de ceilalţi.“ „Pînă şi Epsilonii…“

— Da, ştiu, reluă Bernard în batjocură: „Pînă şi Epsilonii sînt utili!“ Şi eu la fel. Şi să mă ia naiba dacă mi-ar părea rău să nu mai fiu util celorlalţi!

Lenina fu de-a dreptul şocată de această blasfemie rostită de el:

— Bernard! protestă ea uimită şi îndurerată. Cum poţi să vorbeşti aşa?

Iar el repetă dus pe gînduri, dar pe un alt ton:

— Da, cum poţi? Nu, problema este: oare de ce nu pot sau mai degrabă – pentru că, la urma urmei, ştiu perfect de ce nu pot – ce-ar fi dacă aş putea, dacă aş fi liber – şi nu robit de felul cum am fost condiţionat.

— Bine, Bernard, dar spui nişte lucruri de-a dreptul înspăimîntătoare!

— Dar ce, Lenina, tu n-ai vrea să fii liberă?

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Sigur că sînt liberă. Sînt liberă să mă distrez cît se poate de bine. „În era noastră înnoită toată lumea-i fericită.“

Bernard rîse:

— Da, „în era noastră înnoită, toată lumea-i fericită“, asta începem să-i învăţăm pe copii încă de cînd au cinci ani. Dar, spune, Lenina, n-ai vrea să ai libertatea de a fi fericită în alt fel? De pildă, în felul tău propriu, nu la fel cu toţi ceilalţi.

— Nu-nţeleg ce vrei să spui, repetă ea. Iar apoi se întoarse către el şi-l imploră: — Vai, Bernard, te rog mult, hai să ne întoarcem. Nu-mi place deloc aici.

— Nu-ţi place să stai cu mine?

— Ba da, Bernard, cum să nu! Numai că locul ăsta e oribil.

— Am crezut că aici o să fim mai… mai împreună – neavînd decît marea şi luna în preajma noastră. Mai împreună decît în aglomeraţia aceea şi chiar decît în apartamentul meu. Nu înţelegi asta?

— Nu înţeleg nimic, zise ea pe un ton decis, hotărîndu-se să-şi păstreze intactă lipsa de înţelegere. Absolut nimic. Şi cel mai puţin din toate – continuă ea pe alt ton – nu înţeleg de ce nu iei puţină soma cînd îţi vin idei dintr-astea de groază. Cu puţină soma le-ai da complet uitării. Şi în loc să te simţi aşa jalnic, ai fi vesel. Atît de vesel, repetă ea şi zîmbi, în ciuda nedumeririi şi neliniştii care i se citea în ochi, zîmbi cu intenţia de a fi cît mai ademenitoare, de a folosi o tachinărie voluptuoasă menită să-l cucerească.

Bernard o privea în tăcere, fără nici o expresie aşternută pe faţa lui gravă – o privea foarte intens. După cîteva secunde, Lenina plecă ochii; scoase un mic rîs nervos, încercă să găsească ceva de spus şi nu izbuti. Tăcerea se prelungea.

Cînd Bernard se hotărî într-un tîrziu să vorbească, rosti cuvintele cu jumătate de gură şi cu un aer plictisit:

— Bine, atunci hai să ne-ntoarcem.

Apăsînd tare pe accelerator, înălţă elicopterul pe verticală. La o mie două sute de metri înălţime porni elicea tractoare. Zburară cîteva minute în tăcere, apoi Bernard izbucni dintr-o dată într-un hohot de rîs.

„Cam ciudat“, socoti Lenina, dar oricum era fericită că rîde. Se încumetă să-l întrebe:

— Te simţi mai bine?

Drept răspuns, el ridică o mînă de pe manşă şi, strecurîndu-şi-o pe după spatele ei şi cuprinzîndu-i trupul, începu să-i mîngîie sînii.

„Slavă Fordului, şi-a revenit!“ îşi zise Lenina în sinea ei.

Peste o jumătate de oră se aflau din nou în apartamentul lui. Bernard înghiţi pe nerăsuflate patru tablete de soma, dădu drumul la radio şi la televizor şi începu să se dezbrace.

— Ei, întrebă Lenina cu mult subînţeles cînd se reîntîlniră pe acoperiş a doua zi, te-ai distrat bine ieri?

Bernard încuviinţă din cap. Se urcară în elicopter. O mică zguduitură şi decolară.