etapa în care acestea se solidifică şi poate tocmai de aici aerul acela care o făcea să arate cu totul altfel decât majoritatea fetelor îmbrăcate în blugi. Lumina ce pătrundea prin fereastra de deasupra chiuvetei îi contura, vag, silueta.

  — N-ar fi trebuit să te deranjezi atât de mult, i-am spus eu.

  — Nu e nici un deranj, a spus Midori, fără să se întoarcă spre mine. Ieri am fost prea ocupată şi n-am mai ajuns la cumpărături, aşa că nu fac decât să folosesc ce-am avut prin frigider. Te rog să nu-ţi faci probleme, zău! Şi pe urmă mai e tradiţia familiei Kobayashi la mijloc – trebuie să ne primim oaspeţii cum se cuvine, vrem ca ei să se simtă bine. Mi-a intrat şi mie în sânge obiceiul ăsta, de parcă ar fi un fel de boală. Nu suntem noi oameni speciali şi lumea nu se dă în vânt după noi, dar când avem musafiri, ne place grozav să-i tratăm ca lumea. Toţi suntem aşa. Nu ştiu dacă-i bine sau nu. Uite, tata, de exemplu, nu prea bea, dar în casă există întotdeauna băutură, pentru musafiri. Nu te jena, bea cât îţi pofteşte inima.

  — Mulţumesc.

  Mi-am adus brusc aminte că am uitat florile jos. Le pusesem deoparte cât mi-am scos pantofii şi am uitat să le mai iau. M-am strecurat la parter şi am găsit cele zece fire albe zăcând în întuneric. Midori a scos un pahar înalt şi îngust din bufet şi a aranjat florile în el.

  — Îmi plac mult narcisele, a spus Midori. În liceu am cântat şi eu o dată la o serbare cântecul Şapte narcise. Îl ştii?

  — Da, bineînţeles.

  — Pe atunci exista şi o formaţie în şcoală şi eu cântam la chitară.

  Midori a cântat Şapte narcise în timp ce punea mâncarea în farfurii.

  Mâncarea lui Midori a fost mai grozavă decât mi-aş fi putut închipui. M-a răsfăţat cu o gamă largă de feluri, toate preparate delicios, având gustul specific bucătăriei din zona Kansai19.

  — Sunt grozave! am exclamat eu cu gura plină.

  — Watanabe, ia spune adevărul. Nu te aşteptai să gătesc atât de bine, nu?

  — Cam aşa ceva, am răspuns eu cinstit.

  — Eşti din Kansai şi de aceea îţi plac asemenea delicatese, nu? a întrebat ea.

  — Să nu-mi spui că le-ai făcut special pentru mine.

  — Nu fi caraghios! Nu m-aş deranja eu chiar atât de mult. Nu, noi întotdeauna mâncăm aşa ceva.

  — Cine-i din Kansai, mama sau tata?

  — Nici unul. Tata e din Tokyo, mama din Fukushima. Nu am nici măcar o singură rudă născută în Kansai. Suntem toţi din Tokyo sau din partea de nord a regiunii Kanto.

  — Zău că nu mai înţeleg. Atunci cum poţi să găteşti atât de perfect în maniera celor din Kansai? Te-a învăţat cineva?

  — A, e o poveste lungă, spuse ea, luând o înghiţitură de ruladă cu ouă. Mama nu putea suferi gospodăria şi n-a gătit niciodată. Şi pentru că la noi se punea mereu problema afacerilor, tot timpul auzeai: „Astăzi suntem tare ocupaţi, hai să comandăm ceva la restaurantul din colţ” sau „Hai să cumpărăm nişte crochete din carne de la măcelărie”. Întotdeauna se întâmpla aşa. Nici când eram mică nu puteam să sufăr să se gătească o oală mare cu mâncare, să zicem curry, şi să mâncăm acelaşi fel trei zile în şir. Aşa că, într-o bună zi, în clasa a noua, m-am hotărât să gătesc eu pentru întreaga familie şi eram decisă să fac lucrul acesta ca lumea. M-am dus la librăria Kinokuniya din Shinjuku, am ales cea mai grozavă carte de bucate, m-am întors cu ea acasă şi am studiat-o din scoarţă-n scoarţă. Am învăţat cum se alege un tocător, cum să ascut un cuţit de bucătărie, cum se dezosează un peşte, cum să fac fulgi katsuobushi20. Am învăţat din cartea aceea absolut totul. S-a nimerit ca autorul cărţii să fie din Kansai, aşa că eu am învăţat să fac mâncare specifică zonei Kansai.

  — Vrei să spui că ai învăţat din carte cum să faci toate minunile astea? am întrebat eu, uimit.

  — Apoi am început să economisesc bani şi să merg la restaurante ca să văd ce gust trebuie să aibă, de fapt, mâncarea. Îmi aminteam apoi gustul şi acţionam în consecinţă. Pot să spun că stau bine la capitolul intuiţie, deşi cu logica e mai greu…

  — E nemaipomenit că ai ajuns să găteşti atât de bine fără să te fi învăţat cineva.

  — N-a fost uşor, a spus Midori oftând, mai cu seamă că eu creşteam într-o casă în care nimeni nu dădea doi bani pe mâncare. Când le spuneam că vreau să cumpăr cuţite şi oale, nu voiau să-mi dea bani. Acum avem de toate, dar zău că nu glumesc când afirm că a fost cumplit de greu să mă înţeleg cu ei. Când le arătam cu ce cuţit jalnic trebuia să desfac peştele ca să-l curăţ, îmi spuneau că nu era nevoie să-l curăţ. Văzând că nu ajung la nici un rezultat, am strâns bănuţ cu bănuţ şi am cumpărat cuţite ca lumea, oale, strecurătoare şi tot ce-mi trebuia. Îţi poţi imagina o fată de cincisprezece ani ciupind câte un bănuţ de ici, de colo, pentru a putea cumpăra strecurătoare, tocilă, tigaie pentru tempura, atunci când celelalte colege ale ei, cu banii de buzunar, îşi cumpărau rochii şi pantofi? Nu ţi se pare că sunt de compătimit?

  Am dat din cap, luând o înghiţitură de supă.

  — În primul an de liceu am avut nevoie de o tigaie specială, lungă şi îngustă, pentru rulada cu ouă, ca asta pe care o mâncăm acum şi care se numeşte dashimaki. Cu banii cu care ar fi trebuit să-mi cumpăr un sutien nou, am cumpărat această tigaie şi timp de trei luni m-am descurcat cu un singur sutien. Poţi să crezi? A fost