îngrozitor. Îl spălam seara şi mă chinuiam să-l usuc pentru a-l putea purta în ziua următoare. Şi dacă nu se usca, era teroare. Nimic nu e mai îngrozitor decât să umbli cu un sutien umed pe tine. De multe ori mi-au dat lacrimile… dar am strâns din dinţi şi am suferit pentru acea tigaie.

  — Vai de mine! am spus eu, râzând.

  — Ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar trebuie să mărturisesc că m-am simţit uşurată când a murit mama. Bugetul familiei a trecut în mâinile mele şi puteam cumpăra ce doream. Acum am cam tot ce-mi trebuie în materie de ustensile de bucătărie. Tata habar n-are ce avem şi ce nu.

  — Când a murit mama ta?

  — Acum doi ani. Cancer. Tumoare la creier. A stat în spital un an şi jumătate. A fost îngrozitor. A suferit de la început până la sfârşit. A ajuns să nu mai fie conştientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei şi a devenit dependentă de medicamente, dar tot nu putea să moară. Până la urmă s-a îndurat cineva de ea şi a murit prin eutanasie. Oricum, e îngrozitor să te chinuieşti să mori. E îngrozitor şi pentru cel care e într-o agonie permanentă, dar şi pentru familie. Am rămas fără nici un ban. O injecţie costa douăzeci de mii de yeni şi avea nevoie şi de supraveghere permanentă, aşa că am stat mai tot timpul cu ea. Nu aveam când să învăţ şi mi-am întrerupt facultatea un an. Ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns… Midori s-a oprit în mijlocul propoziţiei, şi-a pus beţişoarele jos şi a oftat. Cum naiba am ajuns să discutăm lucruri atât de îngrozitoare?

  — Toată povestea ta a pornit de la sutien, am zis.

  — Da, aşa e. Te rog să mănânci toată porţia aceea de dashimaki, a zis Midori, cu o expresie solemnă.

  Mi-am terminat porţia şi mă simţeam foarte sătul. Midori a mâncat mult mai puţin decât mine.

  — Când gătesc, nici nu mai e nevoie să mănânc, a spus ea. Mă satur doar gustând.

  Midori a strâns vasele, a şters masa, a adus de undeva un pachet de Marlboro, a băgat o ţigară în gură şi a aprins-o. Apoi a luat în mâini paharul în care pusese narcisele şi le-a privit câteva clipe.

  — Cred că stau mai bine aici. Nu le mai mut în vază. Dacă le las aşa, am impresia că tocmai le-am cules eu însămi, de pe malul unei ape, şi le-am băgat în primul recipient care mi-a picat în mână.

  — Le-am cules eu de pe malul iazului de lângă staţia Otsuka.

  — Ce ciudat eşti! chicoti ea. Când mă uit la faţa ta, nici nu-mi vine să cred că poţi fi capabil de glume.

  Cu bărbia în palmă, a fumat jumătate din ţigară şi a stins-o în scrumieră. S-a frecat apoi la ochi de parcă i-ar fi intrat fum.

  — Să ştii că fetele trebuie să stingă ţigara mai elegant. Tu ai stins-o ca un ciocănar. Nu trebuie să o striveşti cu forţă, apas-o uşor şi răsuceşte-o puţin până se stinge. Atunci nu se mai îndoaie în halul ăsta. E urât. Şi apoi fetelor nu le stă bine să scoată fum pe nas. Aş vrea să-ţi mai spun ceva. Atunci când iei masa singură cu un bărbat, nu-i frumos să-i vorbeşti despre unicul sutien purtat timp de trei luni de zile. O fată nu face aşa ceva.

  — Sunt un ciocănar, spuse Midori, scărpinându-se lângă nas. Nu ştiu cum, dar nu reuşesc niciodată să fiu o delicată. Mă mai prefac câteodată, dar oricum nu-mi reuşeşte. Mai ai şi alte critici la adresa mea?

  — Marlboro nu-i o ţigară pentru fete, am zis eu.

  — Ce contează ce fumez? Toate miros la fel, a spus ea, răsucind pachetul de ţigări pe toate părţile. M-am apucat de fumat luna trecută… nu că ţineam neapărat să fumez, dar am vrut şi eu să încerc.

  — De ce?

  Midori şi-a împreunat palmele şi a rămas pe gânduri o vreme.

  — Ce contează? Tu oricum nu fumezi, nu?

  — M-am lăsat în iunie.

  — De ce te-ai lăsat?

  — Mă săturasem să rămân fără ţigări în toiul nopţii. Nu pot să sufăr să depind de ceva, chiar dacă acel ceva ar fi ţigările.

  — Văd că ştii foarte bine ce vrei.

  — Da, probabil, am spus eu. Şi poate tocmai de aceea nu mă prea place lumea… şi nici nu m-a plăcut vreodată.

  — Bine, dar dacă mă uit la tine atentă, nici nu am impresia că ai fi dintre aceia care suferă pentru că nu sunt plăcuţi. Pe alţii tocmai lucrul acesta îi înnebuneşte, mormăi ea, cu bărbia în palmă. Îmi place să stau de vorbă cu tine. Eşti atât de diferit de ceilalţi… „Nu pot să sufăr să depind de ceva…” mă maimuţări Midori.

  Am ajutat-o să spele vasele. Ea le spăla, eu le ştergeam şi le puneam pe bufet.

  — Ai tăi nu sunt acasă astăzi? am întrebat-o.

  — Mama e în mormânt. A murit acum doi ani.

  — Mi-ai mai spus.

  — Sora mea e la întâlnire cu logodnicul ei şi probabil că au plecat undeva cu maşina. El lucrează la o firmă de maşini şi îi plac foarte mult maşinile. Mie nu-mi plac.

  Midori tăcea şi spăla vasele. Eu tăceam şi ştergeam vasele.

  — Mai e tata, a reluat ea după o vreme.

  — Exact, am spus eu.

  — A plecat în Uruguay anul trecut în iunie şi e acolo de atunci.

  — Uruguay? De ce tocmai în Uruguay?

  — Acolo s-a gândit el să se stabilească. Ţi se pare o tâmpenie, nu? Ei bine, un fost coleg de armată are o fermă acolo. Tata m-a anunţat pe neaşteptate că pleacă. S-a urcat singur