de mari, mai groşi decît are un cîine-călăuză, pantaloni scurţi cu o curea care se-nchide în regiunea ţîţelor, taică-meu îmi cumpăra întotdeauna nădragi cu patru măsuri mai mari, încă mai nutrea speranţe în privinţa mea. Şi acum întoarceţi dintr-odată toate astea cu susu-n jos şi josu-n sus, şi puneţi-le în mîini. A? Aţi reuşit? V-aţi prins care-i şpilul? Se opreşte o clipă, chibzuieşte, cugetă, şi atunci se azvîrle la pămînt, cu mîinile întinse spre podeaua de lemn. Jumătatea de jos a trupului i se zbate pe loc, încearcă să se ridice în aer. Picioarele i se zvîrcolesc niţel prin aer şi Dovală cade şi rămîne culcat pe-o parte, cu obrazul lipit de scînduri.

— Pretutindeni e-aşa, în drum spre şcoală cu ghiozdanul agăţat în faţă, şi în casă, pe coridor, din odaie în bucătărie. Dus şi-ntors de-o mie de ori, pînă cînd se-ntoarce tata. Şi-n cartier, printre curţi, şi jos pe scări şi sus pe scări, cu cea mai mare uşurinţă, cade, se ridică, sare înc-o dată în mîini – Dovală continuă să vorbească. E neliniştitor să-l vezi aşa. Zace nemişcat, numai gura trăieşte, căscată, însufleţită – nu ştiu de unde mi-a venit asta, de fapt ştiu, am făcut un spectacol pentru maică-mea, acolo a început, îi făceam scheciuri din astea seara, înainte ca Figaro să se-ntoarcă acasă şi să devenim protocolari. Într-o zi, absolut întîmplător, uite-aşa din senin, am pus deodată mîinile pe podea, mi-am azvîrlit picioarele-n sus, am căzut o dată, am căzut de două ori, mama a aplaudat, credea că fac ce fac ca s-o înveselesc, poate că-ntr-adevăr aşa era, toată viaţa am încercat s-o-nveselesc. Tace. Închide ochii. Dintr-odată e tot numai trup. Lipsit de viaţă. Mi se pare că prin sală trece din nou un murmur deznădăjduit: Ce se petrece aici?

Se ridică. Îşi adună în linişte mădularele unul după altul de pe podea – braţ, picior, cap, mînă, şezut – ca unul care ridică haine risipite pe jos. Dinspre spectatori se aude un rîs liniştit, de un soi din care încă n-am auzit în seara asta. Un rîs de uimire şi de admiraţie faţă de exactitatea lui, faţă de rafinamentul lui, faţă de inteligenţa lui de actor.

— Am văzut că maică-mea se entuziasmează, mi-am aruncat înc-o dată picioarele în sus, m-am legănat, am căzut, am aruncat picioarele încă o dată, ea rîdea, chiar am auzit-o rîzînd. Şi am încercat înc-o dată şi înc-o dată, pînă cînd am găsit punctul căutat şi mi-am făcut ordine în cap. M-am liniştit, m-am simţit bine. Îmi auzeam în urechi numai sîngele, şi linişte, linişte de tot şi de toate, şi-am simţit că uite, am găsit un loc în spaţiul acestei lumi, un loc în care nu se mai află altul în afară de mine.

Rînjeşte jenat, iar eu îmi amintesc de ceea ce m-a rugat să văd în el: lucrul acela care ţîşneşte dintr-un om şi e de nestăpînit. Un lucru pe care poate că-l are doar un singur om de pe lume.

— Încă? întreabă el, aproape timid.

— Ce-ar fi să mai zici ceva bancuri, pistruiatule? strigă cineva, iar un bărbat rage: Am venit aici pentru bancuri! Şi o femeie care răspunde glasurilor răguşite ale celor doi bărbaţi strigă: Tu nu vezi că azi bancul e el însuşi?

Dezlănţuie o avalanşă întreagă de rîsete.

— Şi n-aveam nici un fel de probleme de echilibru, continuă el – se simte jignit, pe cîte văd, i s-au albit buzele – dimpotrivă, pentru că pe picioare întotdeauna m-am simţit niţel tremurînd, cumva aproape să cad, şi mi-era şi frică, totdeauna, era o tradiţie atît de frumoasă în cartier, joacă ursu’, bate ursu’, nimic serios, ici o palmă, colo un picior în fund, un pumn uşurel în burtă, nu din răutate, aşa din senin, tehnic, aşa cum pontezi la serviciu, joacă ursu’, bate ursu’?

O privire necruţătoare către femeia care-l luase peste picior. Publicul rîde foarte tare. Eu nu. Eu am văzut asta întîmplîndu-se la Beer-Ora, în tabăra de premilitărie, timp de patru zile întregi.

— Iar pe mîini, nu ştiu, nimeni nu bate un copil care merge pe dos, cu picioarele-n sus şi capu-n jos, e verificat, încearcă să-i tragi o palmă unui copil care stă invers, cum ai să-i găseşti faţa? Ce, ai să te-apleci pînă jos ca să-i tragi o palmă? Sau, să spunem, cum o să-i dai un picior în fund? Unde-o să-i dai cu piciorul? Unde sînt boaşele lui acum? Te zăpăceşti, nu? Ba chiar te induce-n eroare! Poate că lumea începe chiar să se teamă un pic de el, da, un copil pe dos nu-i ceva de rîs. Uneori – îi strecoară o privire femeii care ştie să comunice cu spiritele – lumea crede chiar că-i un copil nebun. Mamă, mamă, uite-un copil care merge în mîini! Taci şi uită-te la omul care-şi taie venele! Vai, oftează el, eram complet nebun, întrebaţi-o pe ea ce glumă eram eu în cartier, o arată cu degetul mare îndreptat în sus, fără s-o privească, pe femeia cea mărunţică, iar ea îl ascultă cu gîtul întins, ca şi cum i-ar cîntări spusele cuvînt cu cuvînt, şi de-a lungul întregului discurs clatină energic din cap: nu.

— Ei, ce-o să fie, îşi desface mîinile şi mă priveşte pe mine, tocmai pe mine, şi mi se pare că iar aruncă asupra mea răspunderea pentru prezenţa ei aici, ca şi cum aş fi citat aici, cu rea intenţie, un martor duşmănos.

— Nu-mi pică bine, îşi spune sieşi cu voce tare, nu se poate aşa, dumneaei mă face să-mi pierd şirul, omul construieşte o poveste, şi dumneaei vine… Dovală îşi masează cu putere pieptul: Ascultaţi-mă pe