orice anotimp, care, pliat, se face foarte mic, câteva articole de toaletă, o pelerină de ploaie, un carneţel şi un pix, un walkman Sony recorder, vreo zece minidiscuri (orice-ar fi, muzica mi-e indispensabilă), acumulatori de rezervă şi cam atât. Vase chiar nu-mi trebuie. Sunt şi prea grele, şi prea voluminoase, iar mâncare pot să-mi cumpăr de la orice non-stop. Fără să mă grăbesc, stau şi scurtez lista cu ce am de luat la mine. Adaug câteva lucruri, apoi le şterg. Mai adaug altele şi le şterg din nou.

  Ziua în care împlinesc cincisprezece ani mi se pare momentul ideal să fug de acasă. Înainte ar fi prea devreme, iar după, prea târziu.

  În primii doi ani de gimnaziu, m-am concentrat să-mi antrenez corpul, special pentru ziua aceasta. Am mers la o sală de judo încă din primele clase primare şi am continuat într-o oarecare măsură şi în gimnaziu. Însă nu m-am înscris în cluburile de sport de la şcoală. Când aveam timp, alergam singur pe teren, înotam în bazin sau mă antrenam la sala de gimnastică din apropiere. Acolo erau instructori tineri care mă învăţau pe gratis exerciţiile corecte de încălzire şi cum să folosesc aparatele, cum îmi pot întări eficient toţi muşchii corpului, ce muşchi sunt folosiţi în viaţa de zi cu zi şi care pot fi întăriţi doar folosind aparatele. M-au învăţat şi cum să folosesc corect presa. Din fericire, sunt înalt de statură şi, datorită exerciţiilor zilnice, mi s-a lăţit spatele şi mi s-au dezvoltat pectoralii. Cei care nu mă cunosc mi-ar da cu siguranţă vreo şaptesprezece ani. Dacă aş arăta într-adevăr de cincisprezece ani, sigur aş avea probleme, oriunde m-aş duce.

  În afara discuţiilor cu instructorii de la şcoală, a celor câtorva vorbe pe care le schimb cu menajera care trece pe la noi o dată la două zile şi pe lângă conversaţiile obligatorii de la şcoală, nu vorbesc absolut cu nimeni. Cu tata am ajuns să nu mă mai întâlnesc de multă vreme. Deşi locuim în aceeaşi casă, avem un program complet diferit, iar tata îşi petrece toată ziua la atelier, departe de casă. În plus, e de la sine înţeles că dintotdeauna am avut grijă să nu dau nas în nas cu el.

  Şcoala la care am mers e o şcoală particulară frecventată aproape în totalitate de copii proveniţi din familii de rang înalt sau, pur şi simplu, bogate. Atâta vreme cât nu eşuezi lamentabil, poţi să continui şi liceul acolo. Toţi au dantură frumoasă, poartă haine curate şi sunt plictisitori. Evident, nimeni din clasă nu mă place. Am ridicat în jurul meu un zid înalt şi am mereu grijă ca nimeni să nu pătrundă înăuntru sau să mă tragă pe mine afară. Cui i-ar plăcea un om ca mine? Toţi mă evită şi ţin garda sus. Sau poate că mă consideră arogant. Uneori cred că le e chiar teamă de mine.

  Însă eu sunt foarte mulţumit când oamenii nu-mi acordă atenţie, pentru că am o mulţime de lucruri de făcut de unul singur. În pauze mergeam mereu la sala de lectură şi devoram cărţile.

  Şi totuşi am fost foarte atent la ore. Tânărul numit Corbul mi-a recomandat acest lucru cu căldură.

  Nu prea cred că ceea ce se predă în şcoala generală te-ar putea ajuta la ceva în viaţa de zi cu zi. Chiar şi profesorii sunt nişte indivizi de nimic. Asta o ştiu.

  Insă tu, să-ţi fie clar, tu o să fugi de acasă. De acum încolo n-o să mai ai probabil ocazia să mergi la şcoală, aşa că, fie că-ţi place, fie că nu, ar fi bine să bagi bine la cap absolut tot ce te învaţă la ore. Să te faci sugativă. Poţi să hotărăşti mai târziu ce păstrezi şi ce arunci.

  Am urmat sfatul său (în general, ascult toate sfaturile pe care mi le dă tânărul numit Corbul). Atent, cu mintea ca un burete, am ascultat fiecare cuvinţel rostit în clasă şi mi l-am imprimat bine în minte. Am înţeles şi am memorat mereu totul, în acel interval de timp limitat. Datorită acestui lucru, rezultatele de la examene m-au plasat în fruntea clasei, chiar şi fără să fie nevoie să mai învăţ acasă.

  Cu cât mi s-au oţelit mai mult muşchii, cu atât am devenit mai tăcut. M-am străduit, pe cât posibil, să nu las să mi se citească sentimentele pe faţă şi am încercat să fac astfel încât profesorii sau colegii de clasă să nu-şi dea seama ce gândesc. Urmează să pătrund în lumea grea a adulţilor, unde trebuie să mă descurc de mnul singur.

  Când mă priveam în oglindă, vedeam cum în ochii mei plutea o lumină rece, ca de şopârlă, iar expresia feţei devenea mai dură şi mai impenetrabilă. Dacă stau să mă gândesc, n-am mai râs, o dată măcar, de nu mai ştiu când.

  Nici n-am mai zâmbit. Nici pentru alţii, nici pentru mine însumi.

  Totuşi, nu am reuşit să păstrez întotdeauna această izolare liniştită. Mi s-a întâmplat ca zidul cu care m-am împrejmuit să se dărâme dintr-o suflare. Nu de foarte multe ori, dar s-a întâmplat. Zidul s-a făcut nevăzut fără să observ măcar, lăsându-mă gol în faţa lumii. În asemenea momente, mă simt foarte derutat. Sunt cumplit de confuz. În plus, mai e şi profeţia, mereu prezentă, ca o apă întunecată.

  Profeţia este mereu prezentă, ca o apă tainică, întunecată.

  În mod normal, ea se ascunde într-un loc neştiut, însă când va veni timpul, se va revărsa fără zgomot, invadându-ţi, rece, fiecare celulă, iar tu te vei îneca în şuvoiul violent, nemaiputând să respiri. Te vei lipi de gura de aerisire de lângă tavan şi te vei zbate din răsputeri după o gură de aer proaspăt. Aerul care va pătrunde prin ea, însă, va fi extrem de uscat şi îţi va pârjoli gâtul. Apa şi setea, caldul şi recele, elemente antagonice, îşi vor uni puterile şi te vor ataca simultan.

  Cât de mare ar fi lumea, pe