măcar să „o ajute“ cumva şi ei! I-am întrebat de unde ştiu şi mi s-a răspuns că aveau pe cineva, director de filială, care îi ţinea la curent şi care le spusese că fuseseră date nişte împrumuturi fără acoperire şi că era o chestiune de timp până ce banca avea să intre în imposibilitate de plată şi, în cele din urmă, în faliment.

Cum aveau să o facă? Simplu. Aveau un individ care se ocupa de evaluări şi intenţionau să supraevalueze un teren cu o vilă din afara Bucureştiului. Pe baza lui aveau să obţină un împrumut care nu avea să fie returnat niciodată, cu şpaga de rigoare pentru evaluator şi directorul filialei.

Ce să fac acum eu cu informaţia respectivă? Să mă duc la acea cunoştinţă, să-i spun să-şi scoată banii că se duc pe apa sâmbetei şi să îmi pun pielea la saramură dacă se afla? Cel puţin aşa îmi spunea îngerul meu păzitor. Dar nu am ascultat. Sincer, m-am făcut că plouă. Peste câteva zile însă mergeam pe stradă şi am ajuns din urmă doi indivizi bine îmbrăcaţi, care discutau despre aceeaşi bancă, de data asta despre faptul că era timpul să-şi scoată banii de acolo, că i-au ţinut destul. Era deja prea mult. Aşa că m-am dus la soţia tipului care avea banii la bancă şi i-am spus.

După ce i-am povestit tot ce aflasem, s-a albit la faţă de ziceam că o să o adun de pe jos, m-a întrebat cum de am un asemenea cerc de cunoştinţe şi evident că nu m-a crezut! Aşa că a pierdut 30% din banii pe care îi aveau în bancă. Dacă ei aveau peste 100.000 de dolari, vă daţi seama că informaţia pe care le-o dădusem a valorat ceva! Peste câteva luni, s-a adeverit că avusesem dreptate. Au reuşit să-şi retragă o parte din bani, cu şpaga de 30%. Asta era valoarea informaţiei pe care le-o dădusem şi de care sunt conştient.

Ţin minte că, la un moment dat, supărat pe editura mea că nu-mi mai scoate odată cartea – a stat un an în editură până să apară –, m-am dus la editorul meu şi i-am spus că o informaţie care astăzi este caldă, mâine nu că va fi rece, ci de-a dreptul rece şi îngropată, d-apoi după un an! Noroc că secretomania în ceea ce priveşte tainele spiritului diferiţilor maeştri şi preoţi mi-a lăsat o parte a cititorilor neinformaţi, dar şi deschişi spre cunoaşterea spirituală, transformându-i automat în cititori fideli.

De ce Arta Războiului? Pentru că am ajuns în timp la concluzia că este combinaţia ideală pentru protecţia personală şi chiar a celorlalţi. Nici una nu este de ajuns şi asta pentru că, în momentul în care nu mai eşti curat, funcţionează mai greu. Entităţile negative nu mai pleacă dacă cel care le goneşte nu este tocmai pur. Şi atunci prefer să folosesc Reiki care, fiind conceput să funcţioneze cu simboluri, nu este influenţat de starea mea de moment. Ba uneori, cu ocazia terapiilor pe care le fac, mă curăţ pe mine însumi (a avea grijă de oameni fiind cea mai bună faptă posibilă ca să răscumpăr păcatul), putând folosi mai apoi metodele de terapie radiestezice.

La un moment dat, de Ziua Tuturor Sfinţilor, am ajuns la o biserică. Sincer, am ocolit biserica aceea de fiecare dată când am trecut pe lângă ea. Nu înţelegeam de ce mă adusese Bunul Dumnezeu aici.

Cerurile erau deschise, odată cu începerea Liturghiei, şi mare mi-a fost mirarea să văd mai multe lucruri. Dumnezeu se pregătise de sărbătoare şi se îmbrăcase cu hainele destinate unor asemenea zile. Eu unul Îi prefer straiele albe de zi cu zi. Puţină lume ştie, şi mai puţină vede, că Dumnezeu este o persoană, că are un tron cu adevărat şi că priveşte tot timpul spre creaţia Lui. Eram însoţit de prietena mea, care are şi ea ochii deschişi, şi de un frate de mânăstire, care avea probleme cu blestemul unui preot. Era sărbătoare în Cer, dar Dumnezeu era supărat. Când este El mâhnit ai senzaţia că ţi se sfâşie sufletul.

„Vino sus, Dragoş!“, mi-a spus. Mi-am lăsat corpul în biserică şi, în spirit, am urcat lângă Tronul Lui. Stăteam uitându-mă la El şi nu încetam să mă mir cât de alb şi de curat poate să fie.

„Pot să Te ating, Doamne?“, am spus cu greutate.

Am văzut cum îi înfloreşte un zâmbet pe buze înainte de a-mi spune: „Poţi!“

Am întins mâna şi i-am atins pletele albe şi am simţit în suflet ceea ce nu am simţit niciodată ca simplu om. Fericirea de a-L fi atins pe El.

„Întoarce-te cu spatele!“, mi-a spus Domnul Dumnezeul meu cel viu.

„Cum să stau cu spatele la Tine, Doamne?“

„Întoarce-ţi privirea spre oameni!“ mi-a spus calm. M-am întors şi am văzut, pe pământ, mii de oameni care stăteau în genunchi, cu feţele îndreptate către Dumnezeu, rugându-se. Aveau ochii închişi. Mii de orbi care priveau către cineva a cărui existenţă nici măcar nu o înţelegeau. De acolo se vedeau alte lumi, alte planete, pe care alte fiinţe umane se rugau. Toate cerurile se rugau Celui care le dăduse viaţă. Era un spectacol impresionant.

„Stai jos, în dreapta mea!“, mi-a spus Dumnezeu şi m-am aşezat pe o treaptă a Tronului, uitându-mă spre pământ. Şi totuşi, de ce era mâhnit El?

Mi-am îndreptat privirea spiritului spre o planetă apropiată de noi. Nu mică mi-a fost mirarea când am zărit acolo oameni, mai exact fiinţe umanoide cu ochii mari alungiţi şi negri, cum erau cele fotografiate în Nevada, la Roswell parcă. M-am dus