„Ai venit să ne faci rău?“, a fost primul lor gând.

„Nu, Doamne fereşte! Voiam doar să vă văd mai de aproape!“ Îi simţeam buni şi liniştiţi şi mă simţeam eu însumi confortabil în prezenţa lor. I-am binecuvântat: „Dumnezeu şi Maica Domnului să vă aibă în pază!“

„Şi pe tine!“, mi-au răspuns.

M-am întors în cer, la Tronul Dumnezeului meu. În loc să fie sărbătoare, se simţea doar tristeţe. Nu înţelegeam însă de ce. Şi, deodată, slujba a ajuns la predică...

A început să înfiereze tocmai ceea ce făceam eu. Bioenergoterapia, radiestezia, nimic nu a scăpat de spumele unui preot care nu era cu mult mai în vârstă decât mine. Îl ascultam şi priveam totodată la Dumnezeu, care nu spunea nimic. Îl lăsa să-şi descarce veninul asupra unor oameni care îl credeau şi luau de bun tot ceea ce spunea, tocmai pentru că era în uşa altarului. Şi nu puteam să îl contrazic acum.

Nu cred că avea habar de ceea ce spunea şi era mai orb decât orbii. Pentru preoţii care au cât de cât dorinţa de a căuta şi de a înţelege, pot spune că oamenii au diferite grade de vibraţii datorate vieţilor anterioare, karmei de neam, alimentaţiei, gândurilor, locurilor unde trăiesc, sau muncesc, sau se nasc.

Din această cauză, sunt mulţi pe care a-i împărtăşi înseamnă a-i distruge pur şi simplu. Este ceea ce spunea Mântuitorul când vorbea despre burdufuri. „Nu poţi turna vin nou în burdufuri vechi!“, pentru că nu rezistă. Şi atunci, înainte ca un om să ajungă să se împărtăşească, trebuie să-şi modifice vibraţia la o valoare apropiată, ca să nu se distrugă. Din acest punct de vedere, a da împărtăşanie unui bolnav este ca şi cum i-ai turna foc spiritual pe gură!

Apariţia bioenergoterapeuţilor era o necesitate, ca o verigă lipsă între om şi preot. Până şi gradele de vibraţie ale terapeuţilor sunt diferite în funcţie de evoluţia lor personală şi, evident, de energiile la care au acces. Am făcut diferite teste şi am văzut că, dacă folosesc energii de vibraţii mari, pacienţii nu pot suporta lumina respectivă acuzând chiar dureri. Îţi spun chiar să iei mâna de pe ei pentru că îi arde.

Aşa că sfătuiesc preoţii, înainte să abordeze un subiect, să îl studieze. A îndruma pe cineva şi a o face greşit este un lucru grav, de care dăm socoteală mai mult decât atunci când greşim pentru noi, iar a-L mâhni pe Dumnezeu este de-a dreptul o nenorocire pentru noi toţi, indiferent cât de tolerant şi iubitor este El.

UNA nu este o femeie, cum ar putea fi cineva tentat să creadă, ci una dintre structurile militarizate oficiale din România din cadrul căreia, la un moment dat, m-a contactat cineva, un colonel în rezervă, care mi-a spus că mi-a citit cartea şi că are misiunea să formeze o nouă armă, arma PSI.

Am oroare de oamenii care vorbesc tare şi de cei care vorbesc încet. Dacă psihologii vorbesc precum pitonul Ka din Cărţile junglei, când încerca să-l hipnotizeze pe Mowgli, în intenţia de a sădi în subconştient mesaje subliminale doar de ei ştiute, militarii vorbesc tare, de parcă ar vorbi tot timpul unui întreg batalion. Se ştie că prin cuvânt se transmite energie, dar am crezut că militarii sunt mai încuiaţi în ale spiritului până în momentul în care am cunoscut un colonel în rezervă, fost responsabil cu paza ambasadelor. Ştia că nu sunt un ignorant şi, când l-am întrebat de ce vorbeşte aşa de tare, mi-a explicat că în felul ăsta îi mobilizează pe subalterni. Nu ştia că ceea ce face este un transfer energetic, că proiecta energia lui asupra altora.

Era o cunoaştere incipientă de manipulare energetică şi informatică, dar era!

Ei, momentul în care domnul colonel de la UNA a început să-mi urle la telefon gulgutele pe care şi le pregătise dinainte, fără să vreau m-am crispat şi mi-am adus aminte de fostul meu şef, întrebându-mă ce vrea de fapt de la mine, dincolo de povestea pe care mi-o spunea la telefon.

Pomeneam la un moment dat, în prima mea carte, despre adevărate „cursuri de marketing“ (la care predă de obicei cineva şcolit în afara ţării) în cadrul cărora eşti pus să înveţi să te concentrezi pe cel de-al treilea ochi în timp ce reciţi clientului o poveste învăţată pe dinafară, timp în care îi transmiţi mental dorinţa de a cumpăra un produs prost şi scump!

Când am realizat că asta face domnul colonel, am devenit şi mai interesat, pentru că eu ştiam că există o structură de acest gen. Mi-a replicat că existau persoane şcolite în diverse ţări, dar că nu acţionau în cadrul unei arme organizate conform criteriilor NATO. Poveşti. Am continuat însă să mă fac că înghit găluştele frumos ambalate. Eram curios să văd ce vrea de fapt de la mine. Amuzant a fost când am ajuns şi a început să mi se adreseze cu „domnule profesor“. O făcea ca din greşeală, cu umilinţă aproape, şi poate că m-ar fi păcălit dacă nu aş fi cunoscut ceea ce în armată se cheamă „politica de cadre“. Mai exact, pentru cine nu ştie, asta înseamnă A PROMITE ORICE FĂRĂ NICI O ACOPERIRE, PÂNĂ CE ÎŢI REALIZEZI SCOPUL! Fără cuvânt, onestitate sau acoperire prin fapte!

Urât, dar asta este politica serviciilor militarizate române. Momeala, mare, să predau la nou înfiinţata şcoală (în sufletul meu cred