deși e deprimant să recunosc asta după atâția ani, încă n-am întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă simt iubit așa cum o făcea ea. Totul prindea viață în preajma ei: mama radia o lumină fermecată, ca de teatru, încât a vedea lucrurile prin ochii ei însemna a le vedea în culori mai vii decât în mod normal. Îmi amintesc cum, cu câteva săptămâni înainte să moară, am luat o cină târzie cu ea într-un restaurant italian din Village6 și cum ea m-a apucat de mânecă, emoționată de farmecul neașteptat, aproape dureros, al unui tort aniversar cu lumânări aprinse care era adus din bucătărie de un mic alai, deplasând un cerc slab și tremurător de lumină pe tavanul întunecat; apoi tortul așezat pe masă ca o văpaie în mijlocul familiei, transfigurând chipul unei doamne în vârstă, zâmbete peste tot în jur, chelnerii care se îndepărtau cu mâinile la spate – o aniversare comună, cum poți întâlni în orice restaurant ieftin din centru, și sunt sigur că n-aș fi ținut-o minte dacă mama n-ar fi murit la scurt timp după aceea. Dar așa, după moartea ei, m-am gândit de nenumărate ori la seara de atunci și cred într-adevăr că am să mă gândesc toată viața: cercul familiei luminat de flacăra lumânărilor, tablou vivant al fericirii cotidiene, ordinare, care a dispărut din viața mea odată cu ea.

Era, pe deasupra, frumoasă. Lucrul ăsta aproape că nu contează; dar era. Pe vremea când abia venise la New York din Kansas, a lucrat cu jumătate de normă ca fotomodel, deși se simțea prea stânjenită în fața camerei ca să fie cu adevărat bună pentru meseria asta; calitățile ei nu se regăseau pe peliculă.

Și totuși era pe deplin ea însăși: o raritate. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată pe cineva care să-i semene cu adevărat. Avea păr negru, o piele albă care vara făcea pistrui, ochi albaștri ca peruzeaua plini de lumină, iar linia oblică a pomeților era un amestec atât de excentric de descendență amerindiană și „amurg celtic“7, încât unii o credeau islandeză. De fapt, era pe jumătate irlandeză, pe jumătate cherokee, provenea dintr-un oraș din Kansas de lângă granița cu Oklahoma; și îi plăcea să mă facă să râd numindu-se Okie8, cu toate că era ostentativă, îndrăzneață și elegantă ca un cal de curse. Din păcate, caracterul acesta exotic îi iese la iveală puțin prea sever și neînduplecat în fotografii – pistrui acoperiți de machiaj, păr strâns în coadă de cal joasă, la ceafă, ca al nobililor din Povestea lui Genji9 –, în timp ce nu i se vede mai deloc căldura, vâna aceea voioasă, imprevizibilă a firii ei, pe care o iubeam cel mai mult. După senzația de imobilitate pe care o dă în fotografii, e limpede cât de puțin se încredea în aparatul foto; pare a sta la pândă, ca o sălbăticiune care se încordează să se apere. Dar în viață nu era așa. Se mișca mereu cu o iuțeală uimitoare, cu gesturi bruște și ușoare, poposind întotdeauna pe marginea scaunului, ca o pasăre lungă și elegantă a bălților, gata să tresară și să-și ia zborul. Îmi plăceau la nebunie parfumul de santal pe care îl folosea, aspru și surprinzător, și foșnetul fustei apretate când se apleca să mă sărute pe frunte. Iar auzindu-i râsul, îți venea să lași baltă orice-ai fi făcut și să te iei după ea pe stradă. Oriunde mergeam, bărbații o priveau cu coada ochiului, cu o expresie care uneori mă deranja.

Moartea ei a fost vina mea. Ceilalți s-au grăbit întotdeauna puțin prea tare să mă asigure că nu e așa; și da, desigur, „era doar un copil“, „cine și-ar fi putut închipui“, „un accident cumplit“, „ghinion“, „i se putea întâmpla oricui“ – perfect adevărat, atâta că eu nu cred o iotă din toate astea.

S-a întâmplat la New York, pe 10 aprilie, cu paisprezece ani în urmă. (Până și mâna refuză să înregistreze data aceasta; a trebuit să mă forțez s-o scriu, să mișc pur și simplu pixul pe hârtie. Înainte era și ea o zi ca toate celelalte, dar acum îmi sare în ochi din calendar ca floarea unui cui ruginit.)

Dacă lucrurile ar fi mers după cum plănuiserăm, ziua n-ar fi făcut decât să se stingă în cerul serii, anonimă, înghițită fără urmă împreună cu tot restul clasei mele a opta. Ce mi-aș mai aminti acum din ea? Nimic sau aproape nimic. Dar așa, textura dimineții aceleia mi-e mai vie în minte decât clipa prezentă, cu atmosfera ei umidă, grea de apă. Noaptea plouase, bătuse o furtună grozavă, mai multe magazine fuseseră inundate, și vreo două stații de metrou se închiseseră; noi doi stăteam pe covorul de la intrarea în bloc, care ne plescăia sub picioare, în timp ce Goldie, portarul preferat al mamei, nebun după ea, mergea cu spatele pe Fifty-Seventh, cu brațul în sus, fluierând după un taxi. Mașinile șuierau pe lângă noi, împroșcând o perdea de apă murdară; norii tumefiați de ploaie se rostogoleau deasupra blocurilor-turn, duși de curenți și descoperind din când în când petice de cer senin, în timp ce jos, pe stradă, sub stratul de smog, vântul adia jilav și blând a primăvară.

― Ah, e ocupat, doamna mea! strigă Goldie peste vacarmul străzii, dându-se la o parte din drum pentru ca taxiul să poată da colțul, stropind în jur și stingându-și luminița verde.

Era cel mai mărunt dintre portari: palid, slăbănog, plin de viață, cu pielea deschisă la culoare, portorican și fost boxer la categoria pană. Deși fața i se buhăise de alcool (uneori își făcea apariția în schimbul de noapte mirosind a whisky), era încă vânos, musculos și iute. Făcea întruna glume, ieșea mereu la o