pauză de țigară în colțul străzii, când era frig se muta de pe un picior pe altul și sufla în mâinile albe înmănușate, spunând bancuri în spaniolă și lăudându-i pe ceilalți portari.

― Vă grăbiți tare în dimineața asta? o întrebă pe mama.

Pe insigna lui scria BURT D., dar toată lumea îi spunea Goldie din cauza dintelui de aur și pentru că numele lui de familie, de Oro, însemna în spaniolă „aur“10.

― Nu-i nici o problemă, avem timp destul.

Dar mama arăta istovită, și mâinile îi tremurară când își legă încă o dată eșarfa de la gât, care zvâcnea și flutura în vânt.

Goldie trebuie să fi observat și el, pentru că (sprijinit evaziv de ghiveciul uriaș din fața blocului, uitându-se oriunde, numai nu la ea) îmi aruncă o privire vag dezaprobatoare.

― Nu mergeți cu metroul? mi se adresă.

― Avem mai multe drumuri de făcut, răspunse mama fără prea multă convingere, văzând că nu știam ce să spun.

De regulă nu dădeam prea mare atenție felului cum se îmbrăca, dar ținuta ei din dimineața aceea (balonzaid alb, eșarfă roz translucidă, pantofi alb-negri cu șireturi) mi s-a întipărit atât de adânc în memorie, încât acum mi-e greu s-o mai văd altfel.

Aveam treisprezece ani. Îmi displace profund să-mi amintesc cât de stingheriți ne simțeam unul în prezența celuilalt în dimineața aceea, atât de țepeni, încât până și portarul își dăduse seama; în oricare altă zi, eu și mama am fi stat de vorbă prietenește, dar atunci nu aveam prea multe să ne spunem, pentru că eu tocmai fusesem eliminat din școală. Mama primise un apel la serviciu cu o zi înainte; venise acasă tăcută și furioasă; și cel mai groaznic era că nici măcar nu știam de ce fusesem eliminat, deși bănuiam cam în proporție de șaptezeci și cinci la sută că, pe drumul de la biroul său până la cancelarie, domnul Beeman își aruncase ochii pe fereastra de la etajul unu, de pe palier, exact la momentul nepotrivit, și mă văzuse fumând în incinta școlii. (Sau, mai degrabă, mă văzuse stând pe lângă Tom Cable în timp ce el fuma, ceea ce în școala noastră însemna cam același lucru.) Mama ura fumatul. Părinții ei, despre care îmi plăcea enorm s-o aud povestind și care muriseră în mod cu totul nedrept înainte ca eu să apuc să-i cunosc, fuseseră antrenori de cai, călătoriseră peste tot prin Vest și își câștigaseră existența crescând cai Morgan11: oameni afabili, sociabili, care inventau singuri cocteiluri, jucau canastă, mergeau la Kentucky Derby12 în fiecare an și țineau țigările în cutii de argint peste tot prin casă. Apoi, într-o zi, întorcându-se din grajd, bunica se îndoise de mijloc și începuse să scuipe sânge; și toată adolescența mamei, pe veranda din fața casei stătuseră în permanență tancuri cu oxigen, iar în dormitor jaluzele rămăseseră trase până jos.

Dar, așa cum mă temeam, și nu fără motiv, țigara lui Tom nu era decât vârful aisbergului. Aveam de ceva vreme probleme la școală. Totul începuse – mai exact, bulgărele pornise să se rostogolească la vale – cu câteva luni înainte, atunci când tata fugise de acasă și ne lăsase baltă; mie și mamei nu ne plăcuse niciodată prea mult de el, ne simțeam în general mult mai bine în absența lui, dar alții păruseră șocați și tulburați profund de bruschețea cu care ne abandonase (fără bani, fără pensie alimentară, fără vreo adresă de post restant), iar profesorii de la școala mea din Upper West Side13 îmi plânseseră atâta de milă, fuseseră atât de nerăbdători să-și manifeste înțelegerea și sprijinul, încât îmi acordaseră – mie, elev cu bursă – tot felul de permisiuni speciale, amânări, ba chiar, în mod repetat, a doua și a treia șansă, ajutându-mă, în decurs de câteva luni, să-mi sap o groapă foarte adâncă, în care căzusem apoi cu brio.

Așa încât noi doi, eu și mama, fuseserăm chemați la o „consfătuire“ la școală. Programarea era abia la unsprezece și jumătate, dar, pentru că mama fusese oricum silită să-și ia o dimineață liberă, ieșiserăm din casă, cu gând să ne îndreptăm către West Side14 devreme – ca să luăm micul dejun (însoțit, cel mai probabil, de o discuție serioasă) și pentru ca mama să cumpere un cadou de ziua ei unei colege de serviciu. Stătuse trează până la două și jumătate în noaptea dinainte, cu chipul încordat în haloul de lumină al calculatorului, scriind e-mailuri și încercând să rezolve cât mai multe din treburile dimineții în care nu avea să fie la serviciu.

― Nu știu dumneavoastră, îi spunea Goldie destul de vehement, dar eu m-am săturat de primăvara și de umezeala asta. Ploaie întruna...

Se scutură de un fior, își strânse gulerul cu o strâmbătură și aruncă o privire către cer.

― Cred că în după-amiaza asta ar trebui să se însenineze, spuse mama.

― Da, știu, dar eu abia aștept vara. Goldie își frecă mâinile. Vara, lumea pleacă din oraș, nu-i place, se plânge de căldură, însă eu... Eu sunt pasăre tropicală. Cu cât mai cald, cu atât mai bine. Ah, de-ar veni odată! Se dădu înapoi pe călcâie, bătând din palme. Și... să vă spun eu ce-mi place cel mai mult, cum se liniștește totul aici în iulie... Blocul se golește, parcă adoarme, toată lumea o șterge, înțelegeți? Goldie pocni din degete, în timp ce un taxi trecea în viteză pe lângă el. Ăla e concediul meu.

― Dar nu