Tatăl meu, distant din fire, nu putea să suporte chestia asta la mama – faptul că avea tendința să intre în vorbă cu chelnerițe, cu portari, cu recepționerii răgușiți de la curățătoriile de cartier.

― Iarna poți cel puțin să-ți mai pui o haină...

― Știți ce, ați lucrat cumva vreodată pe post de ușier? Vă spun eu că se face un frig al dracului. Nici nu mai contează câte haine și căciuli îți pui. Dacă stai afară în ianuarie, februarie, când bate vântul dinspre râu... Brrr!

Nervos, rozându-mi unghia degetului mare, mă holbam la taxiurile care treceau rapid pe lângă brațul ridicat al lui Goldie. Știam că, până la întâlnirea de la unsprezece și jumătate, așteptarea avea să fie chinuitoare; nu-mi rămânea decât să stau liniștit și să nu mă apuc să emit întrebări incriminatorii. Habar n-aveam cu ce voiau să ne împroaște pe mine și pe mama odată ce ajungeam în biroul directorului; însuși cuvântul „consfătuire“ sugera o convocare a autorităților, acuzații și puneri la zid, poate chiar exmatricularea. Dacă îmi pierdeam bursa ar fi fost o catastrofă; din ziua când plecase tata eram lefteri; abia dacă aveam bani de chirie. Mai presus de toate: mă temeam groaznic ca domnul Beeman să nu fi aflat cumva că eu și Tom Cable spărseserăm câteva case de vacanță nelocuite pe vremea când stătusem cu el în The Hamptons15. Spun „spărseserăm“ deși nu forțaserăm nici un lacăt și nu făcuserăm nici o stricăciune (mama lui Tom era agent imobiliar, și noi intraserăm cu cheile de rezervă șterpelite de pe rastelul din biroul ei). Ne vârâserăm nasurile mai mult prin dulapuri și scotociserăm nițel prin sertare, dar mai și șterpeliserăm câte ceva: bere din frigider, niște jocuri Xbox și un DVD (Jet Li, Dresat pentru a ucide) și bani, nouăzeci și doi de dolari în total: câteva bancnote mototolite de cinci și de zece dintr-un borcan de bucătărie, teancuri de mărunțiș din spălătorii.

De fiecare dată când mă gândeam la asta simțeam că mi se face rău. Trecuseră luni de atunci, dar, deși încercam să mă conving că domnul Beeman n-ar fi avut de unde să știe că intraserăm în casele alea – cum ar fi putut? –, imaginația îmi zbura bezmetică, stârnită de panică. Hotărâsem să nu-l trădez pe Tom (chiar dacă nu eram chiar atât de sigur că el nu mă spusese), dar asta mă punea într-o situație dificilă. Cum de putusem să fiu atât de idiot? A intra pe furiș într-o casă era o infracțiune; oamenii ajungeau la închisoare pentru asta. În noaptea dinainte stătusem treaz ore întregi, pendulând între extreme, torturat de gânduri și privind cum ploaia plesnește geamurile spasmodic, cu degete noduroase, întrebându-mă ce aveam să spun dacă aș fi avut de înfruntat adevărul. Dar cum puteam să mă apăr când nici măcar nu-mi dădeam seama ce știau ei?

Goldie scoase un oftat greu și veni cu spatele până la mama.

― Incredibil! spuse el, scrutând încă strada cu un ochi obosit. În SoHo16 e inundație, ați auzit, nu? Iar Carlos zicea că pe lângă sediul ONU au închis mai multe străzi.

M-am uitat posomorât la șuvoiul de muncitori care cobora din autobuzul de navetă, lipsit de bucurie ca un roi de viespi. Poate am fi avut mai mult noroc dacă mergeam o stradă sau două mai încolo, spre vest, însă eu și mama îl cunoșteam suficient de bine pe Goldie ca să știm că s-ar fi simțit ofensat dacă ne-am fi descurcat singuri. Dar tocmai atunci – atât de neașteptat, încât am sărit cu toții ca arși –, un taxi se năpusti lângă bordură, azvârlind în aer un evantai de apă cu iz de canal.

― Aveți grijă! exclamă Goldie, făcând un salt într-o parte, în timp ce taxiul se oprea în nas, dar apoi observă că mama nu avea umbrelă: Stați puțin! spuse, dând să se repeadă în holul de la intrare, către colecția de umbrele pierdute și uitate pe care o păstra într-o cutie de alamă de lângă șemineu și o redistribuia în zilele ploioase.

― Nu! îi strigă mama, scotocind prin geantă după minuscula ei umbrelă pliabilă, dungată ca o acadea. Nu-ți face griji, Goldie, am tot ce-mi trebuie...

Goldie făcu un salt înapoi la bordură și închise ușa taxiului după ea. Apoi se aplecă și ciocăni în geam:

― Vă doresc o zi superbă!

3

Îmi place să cred că sunt o persoană sensibilă (așa cum bănuiesc că ne place tuturor), astfel că, în timp ce aștern toate astea pe hârtie, mă simt întru câtva tentat să schițez o umbră furișându-se asupra noastră. Dar, în realitate, eram surd și orb la viitor; singura mea grijă, covârșitoare, era ședința de la școală. Îl sunasem pe Tom să-i spun că fusesem eliminat (în șoaptă, la telefonul fix, pentru că mama îmi luase mobilul), însă el nu păruse tocmai surprins.

― Uite ce-i, mă întrerupsese, nu fi fraier, Theo, nimeni n-are habar, iar tu ține-ți fleanca! Și, înainte să apuc să mai scot o vorbă, adăugase: Trebuie să-nchid, și pusese receptorul în furcă.

Am încercat să cobor puțin geamul taxiului, să intre aer; degeaba. Înăuntru mirosea ca și cum cineva ar fi schimbat niște scutece murdare pe bancheta din spate sau chiar s-ar fi cufurit acolo și ar fi încercat pe urmă să mascheze cu un odorizant cu aromă de cocos care mirosea a loțiune solară. Bancheta era soioasă și lipită cu scoci, arcurile se rablagiseră de tot. De fiecare dată când treceam peste vreun hop îmi clănțăneau dinții, exact cum se întâmpla