și cu tinichelele religioase atârnate de oglinda retrovizoare a șoferului: câteva medalioane, un iatagan în miniatură care țopăia de un lănțișor de plastic și un guru bărbos, înfășurat în turban și cu palma ridicată a binecuvântare, care ne țintuia pe mine și pe mama cu ochi sfredelitori.

De-o parte și de alta a lui Park Avenue, șiruri de lalele dădeau onorul. Distingeam în surdină, în timp ce mașina gonea, muzica de Bollywood, dată încet, până la un soi de tânguire aproape subliminală, rotindu-se și scânteind hipnotic. Copacii abia dădeau primele frunze. Băieții de livrări de la D’Agostino și Gristedes17 împingeau cărucioare încărcate cu produse alimentare; angajate la birouri, cocoțate pe tocuri, cu o expresie hărțuită, se precipitau pe trotuare, trăgând după ele copii de grădiniță fără chef; un lucrător în uniformă mătura mizeria din rigolă într-un făraș cu coadă lungă; avocați și agenți de bursă priveau cerul cu palmele despreunate, încruntând din sprâncene. În timp ce mașina ne sălta mai departe pe bulevard (mama arăta jalnic, apucase strâns rezemătoarea ca să se țină), eu priveam lung pe fereastră la fețele dispeptice și prozaice ale trecătorilor (indivizi în balonzaide, cu expresii îngrijorate, fremătând în mulțimi mohorâte la semafoare, sau oameni care își beau cafeaua din pahare de carton, vorbind la telefon, privind cu coada ochiului dintr-o parte într-alta) și încercam din răsputeri să nu mă gândesc la toate variantele neplăcute care ar fi putut să mă aștepte, unele incluzând tribunalul pentru minori sau închisoarea.

Taxiul coti subit și brutal pe Eighty-Sixth Street. Mama căzu peste mine și mă apucă de braț; am simțit-o jilavă și palidă ca un pește de baltă.

― Ți-e rău? am întrebat-o, uitând pentru o clipă de propriile mele necazuri.

Avea o expresie fixă, plină de suferință, pe care o știam prea bine: buzele i se subțiaseră, fruntea îi lucea, iar ochii priveau enormi și sticloși.

Dădu să spună ceva, dar apoi își duse mâna la gură tocmai când mașina oprea brusc la semafor, smucindu-ne în față și trântindu-ne apoi îndărăt de speteaza banchetei.

― Mai rabdă puțin! i-am spus și apoi m-am aplecat și am ciocănit în paravanul de plexiglas soios.

Șoferul (un sikh18 cu turban) tresări surprins.

― Auziți? i-am spus prin plasă19. E bine, lăsați-ne aici!

Indianul – reflexia lui din oglinda împopoțonată – mă privi lung.

― Vreți să oprim aici.

― Da, vă rog frumos.

― Dar ați dat alt adresă.

― Știu, dar aici e bine, am spus, aruncând o privire spre mama.

Părea cu totul ofilită. Rimelul i se întinsese, și bâjbâia prin geantă după portofel.

― Doamna simte bine? întrebă șoferul cu glas neîncrezător.

― Da, da, e bine. Trebuie doar să coborâm, mulțumim.

Cu mâini tremurătoare, mama scoase un ghemotoc de bancnote umede de un dolar și le întinse prin deschizătura din sârmă. Indianul își strecură și el mâna și le primi în palmă (resemnat, întorcând privirea). Am coborât, ținând ușa pentru mama.

Ea se împletici puțin când păși pe bordură. Am prins-o de braț.

― Ești bine? am întrebat-o timid în timp ce taxiul o lua din loc.

Eram în jumătatea de nord a lui Fifth Avenue, pe lângă vilele care dau spre parc.

Ea trase adânc aer în piept, apoi se șterse pe frunte și mă strânse de braț.

― Pfii! spuse, făcându-și vânt cu palma.

Fruntea îi strălucea, și ochii îi păreau încă ușor buimăciți; avea înfățișarea ușor șifonată a unei păsări marine abătute din drum de curenți.

― Scuză-mă, m-a apucat tremuriciul. Slavă Domnului că am ieșit din taxiul ăla! Mi-e bine, am doar nevoie să respir puțin aer.

Șuvoiul de oameni se scurgea necontenit la colțul acesta vântos de stradă: eleve în uniforme, râzând și ocolindu-ne din fugă; bone care împingeau landouri sofisticate, cu câte doi sau trei copii. Un tată agasat, cu o față avocățească, trecu pe lângă noi în grabă, trăgându-și fiul de încheietură.

― Nu, Braden, l-am auzit spunându-i băiețelului care tropăia ca să țină pasul, să nu crezi asta, e mai important să ai o meserie care să-ți placă...

Ne-am tras într-o parte ca să evităm apa înspumată pe care un om de serviciu o vărsa dintr-o găleată pe trotuar, în fața clădirii.

― Ia spune-mi, zise mama, frecându-și tâmpla cu degetele, mi s-a părut mie sau taximetrul ăla a fost înfiorător de...

― ... scârbos? Amestec de loțiune solară și căcuță, nu?

― Serios – își flutură mâna pe post de evantai –, ar fi fost rezonabil dacă nu oprea și nu pornea atât de brusc. N-am avut nimic la început, dar pe urmă m-a pocnit dintr-odată.

― De ce Dumnezeu nu-i rogi niciodată să te așezi în față?

― Vorbești exact ca taică-tău.

Mi-am ferit privirea, încurcat, căci auzisem și eu acea vagă asemănare cu tonul lui atoateștiutor.

― Hai să mergem până pe Madison și să găsim un loc unde poți să stai jos! am spus.

Mi-era îngrozitor de foame și știam acolo un restaurant care-mi plăcea. Dar, străbătută aproape de un fior, un val vizibil de greață, mama clătină din cap.