― Sigur, am spus, puțin prea repede, grăbindu-mă să-i fac pe plac. Cum vrei.

Îmi dădeam toată silința să fiu de părerea ei, dar mama, răvășită de spasmele de greață, îmi simțise tonul vocii. Mă privi îndeaproape, încercând să-și dea seama ce gândeam. (Ăsta era un alt obicei prost pe care ni-l formaserăm în anii de conviețuire cu tata: încercarea de a ne citi gândurile unul altuia.)

― Ce-i? zise ea. Vrei să mergem undeva anume?

― Ăă, nu, nu neapărat, am spus, făcând un pas înapoi și privind panicat în jur; deși mi-era foame, simțeam că nu am dreptul să insist asupra a ceea ce-mi doream.

― Îmi revin imediat. Într-un minut.

― Poate... Am clipit alarmat din ochi: ce voia, ce i-ar fi făcut plăcere? Ce-ar fi să mergem să stăm puțin în parc?

Spre ușurarea mea, mama aprobă din cap.

― În regulă, spuse, cu vocea aceea pe care eu o numeam de Mary Poppins, dar numai până îmi vin în fire.

Am pornit către zebra de la intersecția cu Seventy-Ninth Street, pe lângă arbuști ornamentali toaletați, sădiți în ghivece baroce, pe lângă uși masive cu dantelării de fier forjat. Lumina pălise până la un cenușiu industrial, iar vântul era umed și greu, ca aburul dintr-un ceainic. Peste drum de parc, artiștii plastici își instalau standurile, își desfăceau pânzele, își prindeau în piuneze acuarelele cu catedrala Sfântul Patrick și podul Brooklyn20.

Mergeam alături în tăcere. Gândurile mi se învârteau obsesiv în jurul problemelor de la școală (Oare părinții lui Tom primiseră și ei un telefon? De ce nu mă gândisem să-l întreb?) și a ceea ce aveam să comand la micul dejun când reușeam s-o duc pe mama la restaurant (omletă cu șuncă și ardei, cu garnitură de cartofi prăjiți și bacon; ea avea să-și ia, ca întotdeauna, ouă ochiuri cu pâine de secară prăjită și o cană de cafea neagră), și abia dacă vedeam încotro mergeam, când mi-am dat seama că mama tocmai spusese ceva. Nu se uita la mine, ci undeva departe, pe deasupra parcului; iar expresia ei îmi aminti de un celebru film francez căruia nu-i știam numele, în care niște oameni distrați umblau pe străzi bătute de vânt și vorbeau mult, dar de fapt nu păreau să se adreseze unul altuia.

― Ce-ai spus? am întrebat, după câteva bătăi buimace de inimă, grăbind pasul ca s-o ajung din urmă. S-a format...

Ea păru surprinsă, ca și cum ar fi uitat că mă aflam acolo. Haina albă, fluturând în vânt, îi sublinia silueta de ibis cu picioare lungi, gata parcă să-și desfacă aripile și să se ridice plutind deasupra parcului.

― Ce anume s-a format?

― A! Chipul i se albi, ea dădu din cap și râse scurt, în felul ei ascuțit și copilăresc. Nu, am spus „deformarea timpului“.

Deși cuvintele sunau ciudat, am știut ce voise să spună – sau mi-am închipuit că știu: fiorul acela al discontinuității, cele câteva secunde care dispăreau brusc în timp ce te aflai pe stradă – un lapsus al timpului, secvența tăiată din film.

― Nu, pitic, era vorba de cartier.

Îmi ciufuli părul, făcându-mă să zâmbesc pieziș, pe jumătate stingherit: „pitic“ îmi rămăsese de când eram mic și nu-mi plăcea, așa cum nu-mi plăcea nici ciufulitul părului, dar, oricât de stânjenit mă simțeam, m-am bucurat s-o văd mai relaxată.

― Mi se întâmplă de fiecare dată aici. Ori de câte ori ajung în locurile astea, parcă am din nou optsprezece ani și abia am coborât din autobuz.

― Aici? am întrebat neîncrezător, dându-i voie să mă țină de mână, ceea ce n-aș fi făcut în mod normal. E ciudat.

Știam totul despre primii ani ai mamei în Manhattan, la o distanță apreciabilă de Fifth Avenue – pe Avenue B, într-un atelier deasupra unui bar, unde vagabonzii dormeau rezemați de uși, încăierările din bar se revărsau afară în stradă, iar o cucoană bătrână și nebună pe nume Mo ținea ilegal zece sau douăsprezece mâțe închise în casa scărilor, la etajul cel mai de sus.

Mama dădu din umeri.

― Da, pentru că aici totul e exact ca în prima zi. Un tunel în timp. În Lower East Side... știi cum e, mereu apare ceva nou21, dar, pentru mine... am mereu senzația asta de Rip van Winkle22, venit de fiecare dată parcă de și mai departe în timp. În unele zile mă trezeam și mi se părea că rearanjaseră complet vitrinele peste noapte. Restaurantele vechi dăduseră faliment, un bar modern luase locul curățătoriei...

Am păstrat o tăcere respectuoasă. Mama se gândise mult la trecerea timpului în ultima vreme, poate pentru că i se apropia ziua de naștere. „Sunt prea bătrână pentru tot ritualul ăsta“, spusese cu câteva zile în urmă, în timp ce ne învârteam prin apartament, scotocind pe sub pernele canapelei, în buzunarele pardesielor și jachetelor după ceva mărunțiș ca să-l plătim pe băiatul de livrări de la raionul de mezeluri.

Mama își vârî mâinile în buzunarele balonzaidului.

― Aici, în partea de nord, s-au schimbat mai puține, spuse. Deși vocea îi suna limpede, i-am văzut tulbureala din ochi; era clar că nu dormise bine – mulțumită mie. Porțiunea de nord a lui Park Avenue e unul din puținele locuri unde mai poți vedea