cum arăta orașul pe la 1890. La fel Gramercy Park23... și Village – ici și colo. Când am venit în New York mi s-a părut că zona asta era o amestecătură de Edith Wharton, Franny și Zooey și Mic dejun la Tiffany24.

― Franny și Zooey se petrecea în West Side.

― Da, dar eu eram prea fraieră ca să-mi dau seama. Tot ce pot să spun e că era foarte diferit de Lower East, unde tot felul de indivizi fără adăpost făceau focul în cutii de conserve. Aici, la sfârșit de săptămână, era o atmosferă magică – hoinăream prin muzee, flanam prin Central Park...

― Flanai?

Folosea atât de multe cuvinte care mie mi-erau străine, și „a flana“ îmi sugera o plimbare înfofolită în flanele, pe vreme geroasă, deși cu pas iute, ca să nu te lași pătruns de ger...

― Ei, adică umblam creanga, brambura, cum fac eu. Eram lefteră, cu ciorapii găuriți, mă țineam cu fiertură de ovăz. Dacă poți să crezi, deseori veneam pe jos până aici la sfârșit de săptămână. Economiseam pentru biletul de tren spre casă. Asta pe vremea când existau încă jetoane, nu cartele. Și, cu toate că trebuie să plătești ca să intri în muzeu... Știi cum scrie, să „donezi o anumită sumă“? Ei bine, cred că aveam mult mai multă îndrăzneală pe atunci sau poate celor de la muzeu le era pur și simplu milă de mine, pentru că... O, nu! exclamă brusc, pe un alt ton, oprindu-se locului ca fulgerată, în timp ce eu făceam mai departe câțiva pași, neștiutor.

― Ce-i? m-am întors. Ce este?

― Am simțit ceva. Întinse palma și se uită la cer. Tu nu?

Și, chiar în clipa aceea, lumina începu să pălească. Cerul se întunecă repede, de la o secundă la alta; vântul răsfoi copacii din parc, și frunzulițele noi de pe crengi se ițiră fragede și gălbui pe fundalul norilor negri.

― Ah, Doamne, ar fi trebuit să ne dăm seama! spuse mama. O să plouă torențial.

Se aplecă deasupra carosabilului, privind spre nord: nici un taxi.

Am prins-o din nou de mână.

― Haide! am spus. Cred că avem mai mult noroc pe partea cealaltă a străzii.

Am așteptat nerăbdători ultimele clipiri ale semnalului roșu. Crâmpeie de hârtie se roteau în aer și se rostogoleau pe stradă.

― Hei, uite un taxi! am spus, privind spre nord pe Fifth Avenue; dar, chiar atunci, un tip cu o servietă veni în fugă la bordură cu brațul ridicat, și lumina taxiului se stinse.

Peste drum, pictorii se repezeau impacientați să-și acopere tablourile cu folii de plastic. Vânzătorul de cafea trăgea obloanele remorcii. Ne-am grăbit să traversăm și, chiar când am pășit pe trotuar, un strop greu de ploaie mi se turti pe obraz. Cercuri maronii, mari cât monedele, pătară ici-colo asfaltul.

― Ah, fir-ar! strigă mama.

Bâjbâia în geantă după umbrelă – care abia dac-ar fi ajuns pentru o persoană, darămite pentru două.

Și se porni – șiroaie reci de apă împinse pieziș de vânt, rafale impetuoase răscolind coroanele copacilor și zgâlțâind tendele de peste drum. Mama se chinuia să deschidă umbrela țâfnoasă, dar fără prea mult succes. Oamenii de pe stradă și din parc își puseseră ziare și serviete deasupra capului și tropăiau pe scări în sus către porticul muzeului25, singurul loc din apropiere unde te puteai adăposti de ploaie. Și, în felul cum noi înșine ne-am repezit pe trepte sub capricioasa umbrelă dungată, repede, repede, repede, era ceva festiv și fericit, ca și cum am fi scăpat de o primejdie groaznică, cu toate că, de fapt, ne năpusteam direct spre ea.

4

Trei lucruri importante i se întâmplaseră mamei după ce sosise în New York cu autobuzul din Kansas, lipsită de prieteni și practic fără un ban în buzunar. Mai întâi, un impresar pe nume Davy Jo Pickering o zărise servind la mese într-o cafenea din Village: o adolescentă prost hrănită, în bocanci Doc Martens și haine de la second-hand, cu o cosiță atât de lungă pe spate că se putea așeza pe ea. Când ea îi adusese cafeaua, el îi oferise mai întâi șapte sute și apoi o mie de dolari ca s-o înlocuiască pe o fată care lipsea în ziua aceea de la o ședință foto pentru un catalog – chiar peste drum. Îi arătase duba unde făcea pozele, echipamentul instalat în părculețul Sheridan Square, numărase bancnotele și i le pusese pe bar. „În zece minute“, spusese ea; adusese restul mic dejunurilor deja comandate, își scosese șorțul și plecase pur și simplu.

― Am pozat numai pentru cataloage trimise prin poștă, avea întotdeauna mare grijă să explice.

Ceea ce însemna că nu lucrase niciodată pentru reviste sau case de modă, ci numai pentru cataloagele publicitare ale unor lanțuri de magazine care vindeau haine relativ ieftine pentru domnișoarele din Missouri și Montana. Uneori era interesant, povestea, dar, de regulă, nu: costume de baie în ianuarie, când dârdâia de febră; pulovere și fulare în arșița verii, când transpira ore în șir printre frunze false de toamnă, în timp ce ventilatorul din studio îndrepta spre ea un șuvoi de aer cald, iar machiorul se repezea între poze să-i pudreze broboanele de transpirație de pe nas.

Dar, în timpul anilor petrecuți prin studiouri, când se prefăcuse de atâtea ori studentă, pozând în butaforii de campus universitar,