în grupuri de fete țepene, cu cărțile strânse la piept, reușise să pună suficienți bani la ciorap ca să intre de-adevăratelea la facultate: istoria artei la Universitatea din New York26. Nu văzuse niciodată un tablou faimos față în față până la vârsta de optsprezece ani, când se mutase la New York, și abia aștepta să recupereze timpul pierdut – „extaz pur, raiul pe pământ“, spunea –, îngropată în cărți de artă și scormonind cu privirea la nesfârșit aceleași diapozitive (Manet, Vuillard27) până când i se împăienjeneau ochii. („E complet aiurea“, spunea, „dar zău că nu mi-ar mai trebui nimic dacă aș putea doar să stau să mă uit la câteva tablouri tot restul vieții. Mi se pare cel mai plăcut mod de a o lua razna“.)

Facultatea a fost al doilea lucru important care i s-a întâmplat la New York – pentru ea, probabil, cel mai important. Și, dacă n-ar fi fost al treilea (întâlnirea și căsătoria cu tatăl meu – nu la fel de reușit ca primele două), și-ar fi încheiat aproape sigur masteratul și ar fi făcut un doctorat. De fiecare dată când avea câteva ore libere, se ducea glonț la Frick sau la MoMa, sau la Met28, motiv pentru care, în timp ce stăteam sub porticul șiroind de apă al muzeului, privind la perdeaua de ploaie de pe Fifth Avenue și la stropii care săreau albi pe caldarâm, nu m-am mirat când mama și-a scuturat umbrela și a spus:

― Poate n-ar fi rău să intrăm puțin și să aruncăm o privire până se oprește ploaia.

― Ăăă... Voiam să mănânc. Sigur.

Ea își privi ceasul.

― Cred că n-avem nimic de pierdut. Oricum nu putem lua un taxi acum.

Corect. Și totuși, eram lihnit de foame. „Când mai mâncăm?“ m-am gândit morocănos, luând-o în sus pe scări după ea. După toate probabilitățile, avea să fie atât de furioasă după întâlnire, încât nu mă așteptam să mă scoată în oraș la prânz, ci să trebuiască să mergem acasă și să mă mulțumesc cu un castron de cereale sau ceva asemănător.

Și totuși, muzeul era întotdeauna un fel de sărbătoare; iar după ce am ajuns înăuntru, împresurați de vacarmul vesel al turiștilor, m-am simțit în mod ciudat izolat de tot ceea ce m-ar fi putut aștepta în ziua aceea. Sala Mare era gălăgioasă și duhnea a pardesie îmbibate de apă. Un grup de asiatici în vârstă uzi fleașcă trecu în viteză pe lângă noi, pe urmele unei domnișoare ghid supereficiente, cu aer de stewardeză; niște cercetașe cu hainele leoarcă șușoteau, strânse una într-alta, în apropierea vestiarului; lângă ghișeul de informații stătea un șir de cadeți în uniforme cenușii de paradă, cu șepcile în mână și mâinile încleștate la spate.

Pentru mine, copil de oraș, întotdeauna închis între patru pereți, muzeul era interesant în primul rând prin dimensiunile sale uriașe – un palat în care sălile se succedau la nesfârșit și deveneau tot mai pustii pe măsură ce te adânceai în el. În străfundurile secției de decorațiuni europene, unele dintre dormitoarele ignorate de turiști și atelierele de desen barate cu câte o frânghie păreau cuprinse de o vrajă adâncă, ca și cum nimeni n-ar mai fi pus piciorul în ele de sute de ani. Încă de când începusem să merg neînsoțit cu metroul, îmi plăcuse să mă duc acolo singur și să cutreier până când mă pierdeam, pătrunzând tot mai adânc în labirintul de galerii, până când, uneori, mă trezeam în săli uitate, cu armuri sau porțelanuri pe care nu le mai văzusem niciodată (și pe care, câteodată, nu mai eram în stare să le regăsesc).

Stând la rând la intrare în spatele mamei, mi-am dat capul pe spate și mi-am pironit ochii în tavanul ca de peșteră al domului care încununa cele două niveluri ale clădirii: dacă îl priveam fix mult timp, ajungeam uneori să simt că plutesc acolo, în spațiul de sub el, ca un fulg – scamatorie de pe când eram copil, care pălea tot mai mult odată cu trecerea anilor.

Între timp, mama – cu nasul roșu și abia trăgându-și sufletul după alergătura prin ploaie – scormonea în geantă după portofel.

― Când ieșim, poate mă reped până la magazinul muzeului, spuse. N-am nici o îndoială că ultimul cadou pe care și-l dorește Mathilde e un album de artă, dar o să-i fie greu să se lamenteze prea tare fără să pară caraghioasă.

― Câh! am spus. E un cadou pentru Mathilde?

Mathilde era directorul artistic al firmei de publicitate la care lucra mama și fiica unui magnat francez al pânzeturilor de import. Era mai tânără decât mama și cunoscută pentru irascibilitatea ei, gata oricând să trântească o criză de nervi dacă băieții de la service-ul auto sau de la catering făceau vreo gafă.

― Dap. Fără o vorbă, mama îmi oferi o gumă, pe care am primit-o, apoi azvârli pachetul la loc în geantă. Îți dai seama, ăsta e exact stilul lui Mathilde – un cadou bine ales nu trebuie să coste o avere, poate fi doar un prespapier decorativ luat pe mai nimic de la anticarul din colțul străzii. Chestie care ar fi super dacă cineva ar mai avea vreodată timp să meargă până în centru să cotrobăie tarabele anticarilor. Știi ce s-a întâmplat anul trecut, când a fost rândul lui Pru? Fata s-a panicat, a dat o fugă la Saks29 în timpul pauzei de masă și a cheltuit cincizeci de dolari din banii ei, pe lângă ceea ce strânsese, pentru o pereche de ochelari de soare, Tom Ford, pare-mi-se, iar Mathilde tot