― Ai discutat cu Sergio? am întrebat-o.

Sergio – rareori în birou, deși adesea pe paginile mondene ale ziarelor, alături de personaje precum Donatella Versace – era proprietarul multimilionar al firmei la care lucra mama; o „discuție cu Sergio“ echivala cu întrebarea: „La ce bun?“

― Ceea ce înțelege Sergio prin album de artă e o colecție de fotografii Helmut Newton sau poate chestia aia bună de pus în sălile de așteptare pe care a scos-o Madonna acum câțiva ani30.

Am dat să întreb cine era Helmut Newton, dar mi-a venit o idee mai bună.

― De ce nu-i cumperi o cartelă de metrou?

Mama își dădu ochii peste cap.

― Crede-mă, chiar ar trebui.

Avuseseră recent o tevatură la serviciu, când șoferul lui Mathilde rămăsese blocat în trafic, lăsând-o să aștepte în Williamsburg31, în atelierul unui giuvaiergiu.

― Știi cum? Anonim. Lasă-i-o pe birou – una veche, expirată. Numai ca să vezi ce face.

― Îți spun eu ce-ar face, zise mama, vârându-și cardul de abonament pe sub geamul ghișeului de bilete. Și-ar concedia secretara și probabil jumătate din departamentul de producție.

Firma de publicitate la care lucra mama era specializată în accesorii de damă. Cât era ziua de lungă, sub privirea iritată și ușor malițioasă a lui Mathilde, mama organiza ședințe foto în care cercei de cristal sclipeau pe falși nămeți festivi de zăpadă, iar genți din piele de crocodil, abandonate pe bancheta din spate a unor limuzine goale, radiau halouri de lumină celestă. Se pricepea; prefera să lucreze în spatele aparatului foto, nu în fața lui; și știam că o încânta să-și vadă opera pe postere în stațiile de metro și pe pancartele publicitare din Times Square. Dar, în ciuda sclipiciului și a poleielii (mic dejun cu șampanie, punguțe cu cadouri de la Bergdorf32), programul de lucru era întotdeauna prea lung, și munca ei avea, în esență, ceva futil care – îmi dădeam seama – o întrista. Mama își dorea de fapt să se întoarcă la universitate, deși știam amândoi că șansele erau mici după plecarea tatei.

― În regulă, spuse ea, întorcându-se de la ghișeu și punându-mi în palmă ecusonul, hai să nu ne lungim, bine? E o expoziție mare, arătă spre un afiș – PORTRET ȘI NATURĂ MOARTĂ: CAPODOPERE DIN EPOCA DE AUR A PICTURII NORD-EUROPENE –, n-o s-o putem vedea acum pe toată, dar sunt câteva lucruri...

Vocea i se pierdu într-un susur în timp ce urcam în urma ei Scara cea Mare, prins între nevoia prudentă de a mă ține aproape de ea și tentația de a rămâne pe furiș câțiva pași în spate și a mă preface că sunt singur.

― Nu-mi place deloc să trecem ca gâsca prin apă, i-am deslușit din nou vorbele când am ajuns-o din urmă în capul scărilor, dar, pe de altă parte, e genul de expoziție la care trebuie să vii de două sau de trei ori. Avem Lecția de anatomie, pe care n-avem voie s-o ratăm, dar ceea ce-mi doresc cel mai mult să văd e un tablou mic de tot, foarte rar, al unui pictor care a fost profesorul lui Vermeer. Cel mai mare vechi maestru de care n-a auzit nimeni. Și pânzele lui Frans Hal merită. Îl știi pe Hals, nu? Băutorul voios? Și Eforele azilului de bătrâni?

― A, da, am zis șovăielnic.

Dintre toate tablourile pe care le pomenise, nu știam decât Lecția de anatomie. Văzusem un fragment pe afișul expoziției: carnea lividă, o mulțime de nuanțe de negru, niște chirurgi cu fețe de bețivani, cu ochi injectați și nasuri roșii.

― Noțiuni elementare de istoria picturii, spuse mama. Aici, ia-o la stânga!

La etaj era cumplit de frig, mai ales că aveam părul încă ud de ploaie.

― Nu, pe aici, spuse mama, prinzându-mă de mânecă.

Expoziția era greu de găsit și, în timp ce străbăteam galeriile pline de lume (croindu-ne drum prin mulțime, cotind la dreapta, la stânga, luând-o înapoi prin labirintul amețitor de indicatoare și săli), afișe uriașe și mohorâte cu Lecția de anatomie apăreau intermitent la intersecții neașteptate, ca niște jaloane rău prevestitoare – același trup neînsuflețit cu brațul jupuit de piele și săgeți roșii dedesubt: „spre sala de operații“.

Nu eram deloc încântat de ideea unei colecții de tablouri cu olandezi îmbrăcați în negru care nu făceau mai nimic, și, când am împins ușile de sticlă, intrând de pe coridorul plin de ecouri în sala unde un covor gros absorbea zgomotele, am crezut la început că greșisem locul. Pereții radiau aburul difuz și cald al opulenței, dulceața generică a vechimii; dar apoi totul se desluși în limpezime și culoare, în lumina pură a Nordului – portrete, interioare, naturi moarte, unele mărunte, altele somptuoase. Doamne cu soții lor, doamne cu cățeluși, frumoase singuratice în superbe rochii brodate și neguțători impozanți, solitari, înveșmântați în blănuri și în giuvaiere. Mese de banchet răvășite, presărate cu mere curățate de pieliță și coji de nucă; tapiserii atârnate de câte-o galerie și argintării; iluzii optice cu insecte târâtoare și flori în dungi. Și, cu cât pătrundeam mai adânc în sală, cu atât tablourile deveneau mai ciudate și mai frumoase. Lămâi decojite, lângă care fâșiile de pieliță galbenă se învârtoșau abia simțit sub tăișul cuțitului, în umbra