― Îmi place și ăsta, șopti mama, venind lângă mine în fața unei naturi moarte de dimensiuni modeste, cu un aer mai degrabă sinistru: un fluture alb pe un fundal întunecat, plutind pe deasupra câtorva fructe roșii33. Fundalul, un negru dens de ciocolată, dădea o impresie sofisticată de căldură și te ducea cu gândul la magazii încărcate, la istorie, la trecerea timpului.

― Olandezii ăștia se pricepeau extraordinar să redea granița subțire dintre fructul pârguit și putreziciune. Uită-te la el, e perfect, dar nu mai ține, o să înceapă să se strice. Și fii atent mai ales aici! spuse mama, aplecându-se peste umărul meu ca să traseze un contur prin aer cu degetul – la trecerea aceasta, la fluture. Desenul de pe dosul aripii era atât de pufos și de delicat, încât părea că vopseaua s-ar fi întins instantaneu dacă mama abia ar fi atins-o. Uite cât de frumos îi reușește! Nemișcare și abia o umbră de tremur.

― Cât timp i-a luat să-l picteze?

Mama stătuse puțin prea aproape și acum se dădu câțiva pași în spate ca să privească tabloul, neștiind că atrăsese atenția unui paznic care mesteca gumă și ai cărui ochi erau ațintiți asupra spatelui ei.

― Olandezii sunt cei care au inventat microscopul, spuse ea. Erau bijutieri, șlefuitori de lentile. Au insistat să reprezinte totul în cel mai mic detaliu pentru că până și lucrurile cele mai mărunte înseamnă ceva. De fiecare dată când ai să vezi gâze sau insecte într-o natură moartă – o petală ofilită, un punct negru pe vreun măr –, să știi că pictorul îți comunică un mesaj secret. Îți spune că nimic din ce e viu nu durează, totul e trecător. Moartea în timpul vieții. De asta se numesc naturi moarte. Poate că la început nu-ți dai seama, pentru că totul e atât de frumos, sunt atâtea flori, nu vezi fărâma de putregai. Dar, dacă te uiți mai îndeaproape, ai s-o zărești.

M-am aplecat să citesc notița despre tablou, tipărită cu litere discrete pe perete, care mă informa că pictorul – Adriaen Coorte, data nașterii și data morții, incertă – nu fusese renumit în timpul vieții și se bucura de recunoaștere abia din anii ’50 încoace.

― Mamă, am spus, ai văzut ce scrie aici?

Dar ea trecuse deja mai departe. Galeriile de aici, cu tavanele joase, erau reci și învăluite în șoapte stinse, nici urmă de larma și ecoul palatin din Sala cea Mare. Deși nu lipseau vizitatorii, expoziția avea totuși aerul liniștit și sinuos al unui braț leneș de apă, un anume calm al golului: oftaturi lungi și expirații extravagante, ca un amfiteatru plin de studenți care dau un examen. Mergeam în urma mamei, care trecea șerpuind de la un portret la altul, mult mai repede decât mergea de obicei într-o expoziție, de la flori la mese de joc și la fructe, ignorând mare parte dintre pânze (a patra stacană de bere, încă un fazan mort) și îndreptându-se fără ezitare către altele („Acum Hals. Uneori e de-a dreptul răsuflat cu bețivanii și târfulițele lui, dar, când e să-i meargă mâna, chiar îi merge. N-are nimic din precizia și nervozitatea celuilalt, lucrează ud pe ud, hârști, hârști, totul foarte rapid. Fețele și mâinile sunt excelent redate, știe ce anume atrage privirea, dar fii atent la haine – sunt atât de sumare, abia schițate! Uită-te cu câtă larghețe și cât de modern lucrează cu pensula!“). Am rămas un timp în fața unui portret de Hals care înfățișa un băiat cu un craniu în mână („Fără supărare, Theo, dar nu ți se pare că seamănă cu cineva anume? Cineva“ – trăgându-mă ușor de păr – „căruia nu i-ar prinde rău să se tundă?“) și a două tablouri cu ofițeri benchetuind, despre care mama îmi spuse că erau foarte, foarte cunoscute și că exercitaseră o influență uriașă asupra lui Rembrandt. („Și lui van Gogh îi plăcea foarte mult Hals. Scrie pe undeva că «Frans Hals folosește nu mai puțin de douăzeci și nouă de nuanțe de negru!» Sau erau douăzeci și șapte?“) Mă țineam după ea cu senzația uluită a timpului pierdut, fascinat de intensitatea ei, de cât era de absorbită, încât ignora complet galopul minutelor. Jumătatea noastră de oră părea să se apropie de sfârșit; și totuși voiam s-o distrag, s-o fac să zăbovească, în speranța infantilă că timpul avea să se scurgă pe nesimțite și noi aveam să depășim cu totul ora întâlnirii.

― Acum, Rembrandt, spuse mama. Lumea afirmă de obicei că tabloul ăsta este despre rațiune și iluminism, despre începuturile cercetării științifice și așa, și pe dincolo, dar, pentru mine, bărbații ăștia formali și politicoși au un aer cam sinistru, uită-te la ei, îngrămădiți în jurul mesei de parcă s-ar fi strâns într-o după-amiază să petreacă la un bufet suedez. Deși... – arătă cu degetul – îi vezi pe tipii ăia doi cu mutre cam nedumerite de acolo din spate? Ei nu se uită la cadavru, se uită la noi. La mine și la tine. Ca și cum ne-ar vedea că stăm în fața lor – doi oameni din viitor. Și sunt uimiți. „Ce căutați voi aici?“ Foarte naturalistic. Și totuși – mama trasă cu degetul prin aer conturul cadavrului –, corpul nu e pictat într-un fel tocmai natural, dacă ești atent. Radiază un luciu bizar, vezi? Aproape ca și cum ar fi autopsia unui extraterestru. Vezi cum iluminează fețele bărbaților care se uită la el? Ai zice că îi vine dintr-o sursă interioară. Pictorul îi atribuie luminescența asta pentru că vrea să-ți atragă privirea către el, să-l facă să-ți sară-n ochi. Și aici, arătă mama spre mâna despicată, uită-te cum atrage atenția asupra ei