pictând-o mai mare, disproporționată față de restul corpului. O răsucește chiar, încât policele e pe partea cealaltă, ai observat? Ei bine, să știi că nu e o greșeală. Pielea e jupuită – se vede imediat, pentru că e o chestie foarte bizară –, dar, inversând poziția degetului mare, pictorul face mâna să pară și mai bizară, e un lucru pe care îl înregistrăm subliminal, chiar dacă nu-l putem defini, dar e ceva complet anapoda, aiurea. O stratagemă foarte isteață.

Stăteam în spatele unei mulțimi de turiști asiatici, abia dacă vedeam tabloul de atâtea capete – dar, de fapt, nici nu-mi păsa prea mult, pentru că văzusem o fată.

Și ea mă văzuse. Trăseserăm cu ochiul unul la altul în timp ce străbăteam galeriile. Nici măcar nu-mi dădeam seama ce era atât de interesant la ea, fiindcă era mai mică decât mine și arăta cumva ciudat, nici pe departe ca fetele de care mă amorezam de obicei, tipe serioase și foarte mișto, care străbăteau coridoarele aruncând în jur priviri disprețuitoare și ieșeau cu băieți mai mari. Fata aceasta avea părul roșu aprins, mișcările iuți, fața ascuțită, răutăcioasă și ciudată, și ochii de o culoare stranie, un căprui auriu ca de miere. Și, cu toate că era prea slabă, numai coate și genunchi, și, într-un fel, absolut simplă, avea ceva care părea să mă îmbete. Ducea cu ea, legănând-o și izbind-o în toate părțile, o cutie ponosită de flaut. Să fi fost vreo fată de bani gata? În drum spre lecția de muzică? Poate că nu, m-am gândit, ocolind-o prin spate în timp ce treceam cu mama în sala următoare; era îmbrăcată puțin prea anost și prea degajat; probabil vizita New Yorkul. Dar mișcările ei erau mai sigure decât ale majorității fetelor pe care le știam, iar căutătura șireată și stăpânită cu care mă măsură scurt din cap până-n picioare când trecu razant pe lângă mine mă scoase din minți.

Mă târam în spatele mamei, ascultând numai cu o ureche ceea ce-mi spunea, când ea se opri atât de brusc în fața unui tablou, încât aproape am călcat-o pe picior.

― Ah, scuze! spuse mama, fără să-mi arunce vreo privire, dându-se câțiva pași în spate ca să-și facă loc.

Părea că cineva îi aprinsese o lumină pe chip.

― Ăsta e tabloul despre care îți spuneam, zise ea. Nu ți se pare formidabil?

Mi-am înclinat capul, pretinzând că o ascult atent, în timp ce privirea mi se furișa după fată. Era însoțită de un personaj caraghios cu părul alb, despre care, după ascuțimea feței, am bănuit că trebuia să-i fie rudă, poate bunic: haină cu imprimeu laba gâștei, pantofi cu șireturi, înguști și alungiți, lucioși ca sticla. Ea avea ochii apropiați, iar el, un nas ca un clonț de pasăre; mergea șchiopătând ușor, de fapt, tot corpul i se înclina ușor într-o parte, un umăr se înălța deasupra celuilalt; dacă s-ar mai fi aplecat cât de puțin în față, ai fi zis că era cocoșat. Și totuși, avea în el o anumită eleganță. Cât despre fată, era limpede că o sorbea din ochi, din felul amuzat și cordial cum șontâcăia alături, foarte atent unde calcă, plecând ușor capul înspre ea.

― Cred că e primul tablou pe care l-am iubit cu adevărat, spunea mama. N-o să-ți vină să crezi, dar era reprodus într-o carte pe care o luam de la bibliotecă în copilărie. Mă așezam pe jos lângă pat, în camera mea, și mă holbam la el ore întregi, absolut fascinată – uită-te puțin! De fapt, e incredibil câte poți învăța despre pictură dacă privești pur și simplu multă vreme o reproducere, fie ea și proastă. Am început prin a mă atașa de pasărea asta ca de un animal de casă și am sfârșit prin a mă îndrăgosti de felul cum e pictată. Mama râse. Lecția de anatomie era de fapt în aceeași carte, dar mă speria de moarte. Trânteam coperta dacă mi se întâmpla să deschid la pagina ei.

Fata și bătrânul veniseră lângă noi. Stingherit, m-am aplecat înainte și am privit pictura. Era un tablou mic, cel mai mic din toată expoziția, și cel mai simplu: un sticlete galben prins cu un lănțișor de o bară, pe un fundal anodin, spălăcit.

― A fost elevul lui Rembrandt și profesorul lui Vermeer, spunea mama. Și tabloul acesta mic este exact veriga lipsă dintre cei doi – uită-te la lumina limpede și pură a zilei din el și ai să-ți dai seama de unde vine lumina din pânzele lui Vermeer. Firește că pe vremea când eram mică habar n-aveam și nici nu-mi păsa de toate astea, de semnificația lui istorică. Dar ea există.

Am făcut câțiva pași în spate, ca să mă uit mai bine. Tabloul înfățișa o făptură măruntă și simplă, fără complicații, lipsită de orice urmă de sentimentalism; și ceva din felul precis și compact în care se strângea în sine însăși – aerul acela vioi, prezent, expresia alertă și atentă – mi-a amintit de fotografiile pe care mama mi le arătase de când era ea mică: tot o pasăre ca aceasta, cu creștetul închis la culoare și ochi stăruitori.

― A fost o tragedie faimoasă în istoria Olandei, spunea mama. O mare parte din oraș a fost distrusă.

― Poftim?

― Catastrofa din Delft. În care a murit Fabritius. N-ai auzit-o pe profesoara de dincolo cum le povestea copiilor?

Ba da, o auzisem. Trecuserăm pe lângă un grup de trei peisaje înfiorătoare, semnate de un pictor pe nume Egbert van der Poel, vederi din puncte diferite ale aceluiași tărâm pustiit, fumegos: case arse în ruină, o moară de vânt cu aripile zdrențuite, corbi