rotindu-se pe cerul pâclos. O doamnă cu înfățișare oficială povestea cu voce răsunătoare unui grup de elevi de gimnaziu că o fabrică de praf de pușcă explodase la scurt timp după 1600 la Delft, că artistul fusese atât de bântuit și de obsedat de distrugerea orașului, încât îl pictase în repetate rânduri.

― Ei bine, Egbert era vecinul lui Fabritius, și-a pierdut mințile după explozie – mie cel puțin așa mi se pare –, dar Fabritius a fost omorât, iar studioul lui, complet distrus. Împreună cu aproape toate tablourile pictate de el, mai puțin acesta. Păru că mă așteaptă să reacționez în vreun fel, dar, pentru că eu nu spuneam nimic, continuă: Era unul dintre cei mai mari pictori ai vremii sale, într-una dintre cele mai glorioase epoci ale picturii. Extrem de faimos pe atunci. E trist totuși, pentru că numai vreo cinci sau șase tablouri ale lui au supraviețuit34, din toată opera. Toate celelalte s-au pierdut – tot ce a lucrat vreodată.

Fata și bătrânul rămăseseră tăcuți într-o parte, ascultând-o pe mama. M-am simțit stingherit. Mi-am întors privirea în altă parte și apoi, neputând să mă abțin, am aruncat o ocheadă înapoi. Stăteau foarte aproape, la un braț distanță. Ea se agățase de mâneca lui, trăgându-l de mână ca să-i șoptească ceva la ureche.

― Oricum, după părerea mea, spunea mama, acesta este tabloul cel mai deosebit din toată expoziția. Fabritius dezvăluie aici ceva ce descoperise el însuși, ceva ce nici un alt pictor din lume nu știuse până la el, nici măcar Rembrandt.

Foarte încet, atât de încet, că abia i-am deslușit vorbele, am auzit-o pe fată spunând: „A stat toată viața așa?“

Îmi pusesem și eu aceeași întrebare; piciorușul legat cu za, lanțul acela era odios; bunicul îi murmură ceva drept răspuns, dar mama (care părea să-i ignore complet, deși erau chiar lângă noi) se dădu înapoi și zise:

― E o pictură atât de misterioasă, de simplă. Foarte gingașă – parcă te invită să te apropii de ea, nu ți se pare? După toți fazanii morți din celelalte săli, să ajungi aici și să vezi așa o făptură mică, vie.

Mi-am permis încă o ocheadă furișă în direcția fetei. Stătea într-un picior, cu șoldul ieșit în afară. Apoi, pe neașteptate, s-a răsucit și m-a privit drept în ochi; și, în frântura de secundă cât am simțit că inima mi-a stat în loc, am întors capul.

Cum o chema? De ce nu era la școală? Încercasem să descifrez numele mâzgălit pe cutia de flaut, dar, cu toate că mă aplecasem cât putusem fără a mă face remarcat, tot nu reușisem să citesc trăsăturile apăsate, angulare, de cariocă, mai mult desenate decât scrise, ca un text vopsit cu pulverizatorul pe un vagon de metrou. Ultimul nume era scurt, din numai patru sau cinci litere; prima părea un R – sau poate un P?

― Oamenii mor, bineînțeles, spunea mama. Dar felul cum pierdem lucruri e atât de dureros și de inutil! Din neglijență, pur și simplu. Incendii, războaie. Partenonul, de pildă, folosit drept pulberărie.35 Cred că orice reușește să scape întreg din istorie e un miracol.

Bunicul se depărtase la câteva tablouri de noi; dar ea, fata, zăbovea câțiva pași și arunca din când în când priviri înapoi către mine și mama. Avea o piele minunată, de un alb lăptos, iar brațele păreau marmură sculptată. Afișa fără îndoială o alură sportivă, deși era prea palidă ca să fie jucătoare de tenis; făcea poate balet sau gimnastică, sau chiar sărituri de la trambulină, pe care le exersa seara târziu în piscine acoperite, podite cu gresie mohorâtă, printre ecouri și sclipirile apei. Se avânta cu pieptul curbat și vârfurile întinse către fundul bazinului – un plesnet abia auzit, costumul de baie negru lucios, spuma radiind încet în jurul corpului mic și tensionat.

De ce deveneam atât de obsedat de oameni? Era oare normal să fac o fixație atât de intensă, de febrilă, pentru persoane străine? Nu mi se părea c-ar fi fost. Mi-era imposibil să-mi imaginez pe vreun trecător oarecare de pe stradă căpătând brusc un asemenea interes față de mine. Și totuși, acesta fusese principalul motiv pentru care intrasem în casele de vacanță împreună cu Tom: eram fascinat de străini, voiam să știu ce mâncare mâncau și din ce fel de farfurii, la ce filme se uitau și ce muzică ascultau, voiam să inspectez pe sub paturile lor, în sertarele secrete, în noptiere și în buzunarele hainelor din cuiere. Vedeam deseori pe stradă oameni care arătau interesant, și gândurile mi se învârteau apoi neliniștite în jurul lor zile la rând, îmi imaginam viețile lor, inventam povești despre ei în metrou sau în autobuzul care traversa orașul. Trecuseră ani de zile și eu încă mă gândeam la cei doi copii bruneți, frate și soră, în uniforma unei școli catolice, pe care îi văzusem în Gara Centrală din New York opintindu-se să-l târască, literalmente, de mânecile costumului pe tatăl lor afară dintr-o speluncă. La fel, n-o uitasem pe fata fragilă, cu înfățișare de țigăncușă, dintr-un cărucior cu rotile din fața hotelului Carlyle, care vorbea nespus de emoționată cu cățelușul pufos din poală, în timp ce un personaj cu o figură abilă și ochelari de soare (tatăl? garda de corp?) stătea în spatele ei, încheind, după cât se părea, niște afaceri la telefon. Ani la rând îi rotisem pe străinii aceștia pe toate părțile, întrebându-mă cine erau și ce fel de viață duceau, și știam că aveam să mă întorc acasă și să-mi pun aceleași întrebări despre fata de azi și bunicul ei. Bătrânul avea bani: îți dădeai seama după felul cum era îmbrăcat. De ce erau numai ei doi? De unde