veniseră? Poate făceau parte dintr-o veche familie din New York, mare și complicată – muzicală sau academică –, una dintre acele familii numeroase și pretins artistice din West Side pe ai cărei membri îi vedeai în jurul Universității Columbia sau la matineele de la Lincoln Center36. Sau poate – așa urât și civilizat cum era – bătrânul nu era deloc bunicul ei. Poate era profesor de muzică, iar ea, copilul-minune pe care îl descoperise într-un orășel de provincie și îl adusese să cânte la flaut la Carnegie Hall37...

― Theo! spuse mama deodată. Ai auzit ce-am spus?

Vocea ei mă aduse la realitate. Eram în ultima sală a expoziției. După ea nu mai venea decât micul magazin de artă improvizat – ilustrate, casa de marcat, teancuri lucioase de albume –, iar mama, din păcate, nu pierduse noțiunea timpului.

― Ar trebui să vedem dacă mai plouă, spunea. Mai avem puțin timp (își privi ceasul și aruncă o privire în spatele meu spre indicatorul „Ieșire“), dar cred că mai bine cobor la parter dacă vreau să găsesc ceva pentru Mathilde.

Am observat că fata se uita la mama cum vorbește – ochii ei alunecară peste coada zveltă de cal și peste balonzaidul alb de satin legat la mijloc cu cordon – și am fost entuziasmat să-mi pot vedea o clipă mama așa cum o vedea fata, ca pe o străină. Îi zărise oare proeminența abia simțită de pe nas, din vârf, unde și-l rupsese când căzuse din copac în copilărie? Sau aerul vag sălbatic pe care i-l dădeau inelele întunecate din jurul irisului albastru-deschis, ca și cum ar fi fost ochii stăruitori ai unei creaturi de pradă singure pe câmp?

― Știi ce?... Mama privi înapoi peste umăr. Dacă n-ai nimic împotrivă, m-aș repezi puțin în urmă să mai arunc o privire la Lecția de anatomie înainte de plecare. N-am reușit s-o văd de aproape și mi-e teamă că n-am să apuc să mă întorc aici înainte să se închidă expoziția.

Porni, țăcănind preocupată cu tocurile pe podea, apoi îmi aruncă o privire care însemna „vii și tu?“.

Am fost atât de uluit, că preț de o fracțiune de secundă n-am știut ce să spun.

― Ăă... am zis, venindu-mi în fire, ne vedem la magazin.

― În regulă. Cumpără-mi, te rog, vreo două ilustrate! Mă întorc într-o secundă.

Și a plecat în grabă, înainte să apuc să spun vreo vorbă. Cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am urmărit-o cum se depărta cu pas iute în haina ei de satin alb. Nu-mi venea să cred ce noroc aveam. Acum era momentul, șansa mea să vorbesc cu fata; „dar ce-aș putea să-i spun“, m-am gândit cu furie, „ce să-i spun?“ Mi-am vârât mâinile în buzunare, am inspirat adânc de vreo două ori, ca să-mi recapăt stăpânirea de sine și, cu stomacul înnodat de emoție, m-am întors cu fața spre ea.

Dar am constatat, consternat, că dispăruse. De fapt, nu chiar; i-am văzut claia de păr roșu deplasându-se șovăitor (sau cel puțin așa părea) prin sală. Bunicul își trecuse brațul pe sub al ei și, șoptindu-i ceva plin de entuziasm, o trăgea după el spre un tablou de pe peretele opus.

Îmi venea să-l omor. Am aruncat o privire nervoasă spre ușa goală. Mi-am înfipt mâinile și mai adânc în buzunare și, cu obrajii arzând, am pășit în văzul tuturor de-a lungul sălii. Nu mai era timp de pierdut; mama avea să se întoarcă dintr-o clipă într-alta; și, deși știam că n-aș fi avut curajul să mă apropii și să rostesc într-adevăr ceva, puteam cel puțin s-o examinez mai pe îndelete. Cu puțin timp înainte, stătusem într-o seară târziu cu mama la Cetățeanul Kane și fusesem foarte impresionat de ideea că puteai zări în treacăt o necunoscută fascinantă pe care s-o ții minte apoi toată viața. Într-o zi poate aveam să fiu și eu ca bătrânul din film – să mă las pe spătarul fotoliului cu privirea pierdută și să spun: „Ei bine, totul s-a întâmplat acum șaizeci de ani, și de atunci n-am mai văzut-o niciodată pe fata aia cu păr roșu, dar știi ceva? N-a fost lună din viață în care să nu mă fi gândit la ea.“

Trecusem deja de mijlocul sălii când s-a întâmplat ceva ciudat. Un paznic al muzeului a ieșit pe ușa deschisă a magazinului expoziției din spatele meu. Avea ceva în brațe.

Fata l-a văzut și ea. Ochii ei căprui-aurii i-au întâlnit pe ai mei cu o privire surprinsă, întrebătoare.

Brusc, un alt paznic a ieșit în fugă din magazin, cu mâinile în sus, țipând.

În jur, capetele s-au ridicat. Cineva din spatele meu a spus cu o voce ciudat de plată: „Ah!“ În clipa următoare, o explozie gigantică, asurzitoare, a zguduit sala.

Cu o expresie albă pe față, bătrânul s-a împleticit într-o parte. Brațul lui întins, cu degetele noduroase răsfirate, e ultimul lucru de care-mi amintesc. În aproape exact aceeași clipă, un fulger negru a învârtejit și a răsucit sfărâmături în jurul meu, și o suflare de vânt fierbinte m-a plesnit, urlând cu furie, și m-a aruncat în partea cealaltă a sălii. Apoi, o vreme, n-am mai știut nimic.

5

Nu-mi dau seama cât am zăcut inconștient. Când mi-am revenit, mi s-a părut că eram întins pe burtă pe nisipul unui loc de joacă întunecat, într-un spațiu pe care nu-l cunoșteam, într-un cartier pustiu. O ceată de băieți duri, piperniciți, se îngrămădise în jurul meu, lovindu-mă cu picioarele în coaste și în ceafă.