Băieții mormăiau cu glasuri înfundate:

― Scoală, javră!

― Ia uitați-vă la el, uitați-vă puțin!

― Bă, e dus cu pluta!

M-am întors pe spate, am ridicat mâinile deasupra capului și atunci, cu o tresărire diafană, de pe altă lume, am văzut că nu era nimeni.

Preț de o clipă am rămas întins, prea uluit ca să mă pot mișca. Undeva, la o distanță înăbușită, zăngănea o alarmă. Oricât părea de straniu, aveam impresia că zăceam în curtea închisă cu ziduri a unui bloc lăsat în paragină.

Cineva mă snopise în bătaie: mă durea tot corpul, îmi simțeam coastele zdrobite parcă, iar capul, ca și cum m-ar fi lovit cineva cu o rangă de plumb. Îmi încercam maxilarul să văd dacă-l pot mișca și tocmai întinsesem mâna spre buzunar să scotocesc după mărunțiș pentru metrou, când mi-am dat seama, brusc, că habar n-aveam unde sunt. Am rămas înțepenit, cu conștiința tot mai clară a faptului că ceva era foarte în neregulă. Lumina era complet aiurea, și aerul, la fel: usturător și tăios, o ceață chimică – îmi ardea gâtul. Gingiile mi-erau sfărâmicioase, și, când, cu capul zvâcnindu-mi înfiorător, m-am răsucit pe o parte să scuip ce aveam în gură, m-am trezit că disting, clipind des prin straturi de fum, ceva atât de străin, încât vreme de câteva momente n-am putut decât să mă holbez.

Eram într-o peșteră albă scorojită. De tavan atârnau zdrențe și fâșii lungi. Podeaua era răscolită și umflată în grămăjoare dintr-o substanță cenușie ca o rocă lunară și presărată cu sticlă spartă, pietriș și o avalanșă de resturi de toate felurile – cărămizi, zgură și crâmpeie de hârtie pudrate cu un strat subțire de cenușă, ca prima promoroacă. Mult deasupra capului meu, două lustre străluceau prin praf ca niște faruri strâmbe de mașină prin ceață – sașii, una ațintită în sus, cealaltă rostogolită pe o parte și aruncând în jur umbre asimetrice.

Urechile îmi țiuiau, îmi țiuia corpul întreg – o senzație intens neliniștitoare; oasele, creierul, inima îmi zuruiau toate ca un clopot lovit. Slab, de undeva de foarte departe, zbieretul mecanic al alarmelor răzbătea constant și impersonal. Nu-mi dădeam seama dacă sunetul venea dinăuntrul sau din afara mea. Aveam sentimentul acut că sunt singur, într-un peisaj mort de iarnă. Nimic nu avea logică în nici o direcție.

M-am ridicat, cutremurat de durerea de cap, stârnind o cascadă de pietricele și sprijinindu-mă cu mâna pe o suprafață nu tocmai verticală. Înclinarea spațiului în care mă aflam era – în mod inerent, fundamental – profund greșită. Pe o parte, fumul și praful atârnau într-un strat nemișcat, ca o pătură. Pe cealaltă, o masă de obiecte sfâșiate se povârnea într-un talmeș-balmeș acolo unde ar fi trebuit să fie tavanul sau acoperișul.

Mă durea falca; pe față și pe genunchi aveam tăieturi; gura mi-era de glaspapir. Clipind ca să deslușesc haosul din jur, am văzut un pantof de tenis; dune de materie sfărâmicioasă, pătată de ceva întunecat; un baston strâmb de aluminiu. Mă legănam acolo, aproape sufocându-mă, amețit, neștiind încotro să mă întorc sau ce să fac, când, deodată, mi s-a părut că aud țârâitul unui telefon.

În primul moment n-am fost sigur; am ascultat, cu urechea ciulită, și l-am auzit zbârnâind din nou: slab și letargic, puțintel bizar. Am bâjbâit neîndemânatic prin resturile din jur – poșetuțe de copii și cutii de sendviș răsturnate, pline de praf, trăgându-mi mâinile înapoi la atingerea a câte ceva fierbinte sau a cioburilor de sticlă, tot mai tulburat de felul cum molozul ceda pe alocuri sub picioarele mele și de movilițele moi, inerte, pe care le vedeam cu coada ochiului.

Chiar și după ce m-am convins că nu auzisem nici un telefon, că țiuitul din urechi îmi jucase o festă, am continuat să răscolesc, prizonier gesturilor mecanice ale unei căutări asidue, acerebrale, de robot. Dintre pixuri, genți, portofele, ochelari sparți, carduri de acces în camere de hotel, cutiuțe cu pudră, sticluțe de parfum cu atomizor și medicamente pe rețetă (Roitman, Andrea, alprazolam de 0,25 mg), am scos la iveală o lanternă mică agățată de un breloc și un telefon defunct (pe jumătate încărcat, fără liniuțe), pe care le-am aruncat într-o sacoșă pliabilă de nailon găsită într-o geantă de damă.

Icneam, sufocat de praful de ipsos, iar capul mă durea atât de rău că abia vedeam. Voiam să mă așez undeva, doar că nu aveam unde.

Apoi am zărit o sticlă cu apă. Ochii mi s-au întors, rapid, scanând debandada din jur, până când am văzut-o din nou, cam la cinci metri de mine, pe jumătate îngropată într-un morman de rămășițe: o vagă sugestie de etichetă, o nuanță familiară de bleu metalic.

Greoi, amorțit, ca și cum aș fi înaintat prin zăpadă, am început să-mi fac loc cu pas apăsat printre sfărâmături, frângând tot felul de resturi sub picioare, cu trosnete ascuțite, glaciale. Dar nu ajunsesem prea departe, când, cu coada ochiului, am deslușit ceva mișcându-se pe jos, detectabil în neclintirea din jur, alb pe alb.

M-am oprit. Mi-am făcut drum cu greu mai aproape. Era un bărbat, întins pe spate și alb de praf din cap până-n picioare. Fusese camuflat atât de bine de dărâmăturile acoperite de cenușă, încât mi-au trebuit câteva clipe până să-i disting conturul: cretă pe cretă, opintindu-se să se ridice în capul oaselor, ca o statuie răsturnată de pe piedestal. Când m-am apropiat, am văzut că era bătrân și foarte șubred, și adus de spate cumva pieziș; părul, cât mai avea, îi țâșnea drept în sus;