Izbutisem să ajung până la el, când, neașteptat de repede, mâna pudrată de praf țâșni, înhățându-mă de încheietură. Speriat, m-am tras înapoi, dar el n-a făcut decât să mă înhațe mai strâns, tușind întruna, cu o tuse umedă, bolnavă.

„Unde...?“ părea să spună. „Unde...?“ Încerca să se uite în sus la mine, dar capul i se bălăbănea greoi pe gât și bărbia i se înfigea în piept, încât era silit să mă privească pe sub sprâncene ca un uliu. Dar ochii, pe fața distrusă, erau inteligenți și disperați.

― O, Doamne! am spus, aplecându-mă să-l ajut. Stați puțin, stați! și apoi m-am oprit, neștiind ce să fac.

Partea de jos a corpului îi zăcea răsucită pe sol ca un maldăr de rufe murdare.

El se sprijini în coate, hotărât, s-ar fi zis, mișcând din buze și chinuindu-se încă să se ridice. Duhnea a păr pârlit, a lână arsă. Dar jumătatea de jos a corpului părea să n-aibă nici o legătură cu cea de sus, și omul tuși și căzu grămadă pe spate.

Am privit în jur, încercând să-mi dau seama unde sunt, smintit de lovitura în cap, fără vreun simț al timpului, fără să-mi dau seama măcar dacă era zi sau noapte. Grandoarea și dezolarea spațiului mă descumpăneau – arcul vast, înalt, rarefiat, în straturi progresive de fum tot mai dens, părând să se umfle ca un cort sinuos acolo unde ar fi trebuit să fie plafonul (sau cerul). Dar, cu toate că habar n-aveam unde sunt sau de ce mă aflam acolo, aveam sentimentul că-mi amintesc ceva despre degringolada din jur, o senzație de decor cinematografic în lumina intensă a lămpilor de urgență. Văzusem pe internet imagini ale unui hotel care fusese aruncat în aer în deșert, în care fagurele de camere din momentul prăbușirii încremenise pentru o fracțiune de secundă exact într-o asemenea explozie de lumină.

Apoi mi-am amintit de apă. Am făcut un pas în spate, uitându-mă peste tot în jur, până când, cu inima tresărindu-mi în piept, am prins cu coada ochiului o sclipire albastră prăfuită.

― O clipă, am spus, îndepărtându-mă prudent. Vreau doar să...

Bătrânul mă privea plin de speranță și în același timp disperat, ca un câine lihnit, dar prea slab ca să se poată mișca.

― Nu... Așteptați! Mă întorc.

M-am împleticit ca un om beat printre dărâmături, croindu-mi drum, strecurându-mă, ridicând piciorul de la genunchi ca să pășesc peste obiecte, călcând amețit printre cărămizi, bucăți de ciment, încălțări, genți și o puzderie de fragmente carbonizate pe care nu voiam să le văd de aproape.

Sticla era plină pe trei sferturi și fierbinte la atingere. Dar, la prima înghițitură, setea m-a copleșit, și am dat pe gât mai bine de jumătate din conținut – gust de plastic, temperatură ca în mașina de spălat vase – înainte să-mi dau seama ce fac. Mi-am impus să-i răsucesc capacul și s-o pun în sacoșă ca să i-o duc bătrânului.

Am îngenuncheat lângă el, strivindu-mi genunchii în niște pietre. Tremura, răsufla inegal și gâjâit; privirea lui nu mă vedea, ci se abătuse undeva peste capul meu, ațintită nervos asupra unui lucru inaccesibil mie.

Mă chinuiam să deschid sticla, când el întinse mâna și mă atinse pe față. Atent, cu degete bătrâne, osoase, scheletice, îmi dădu la o parte părul din ochi, îmi culese o fărâmă de sticlă din sprânceană și apoi mă mângâie pe cap.

― Ușor, ușor!

Cu o voce foarte slabă, răgușită, cordială. Un șuier înspăimântător îi ieșea din plămâni. Ne-am uitat unul la altul, preț de o clipă lungă și ciudată, pe care n-am uitat-o niciodată, ca două animale care se întâlnesc în amurg, timp în care o scânteie foarte limpede și prietenoasă păru să-i fulgere în ochi, și am văzut atunci ființa care era de fapt – așa cum, sunt convins, și el m-a văzut pe mine. Preț de câteva secunde, am fost legați ca două motoare zbârnâind, conectate la același circuit.

Apoi el se clătină din nou pe spate, atât de moale, încât am crezut că era mort.

― Poftim! am spus stângaci, sprijinindu-l de sub umăr. O să vă facă bine.

I-am ținut capul în sus cum am putut și l-am ajutat să bea din sticlă. Nu putu să înghită decât foarte puțin, și mare parte din apă îi curse pe bărbie.

Căzu din nou pe spate. Efortul îl doborâse.

― Pippa, spuse cu o voce groasă, năclăită.

M-am uitat la chipul lui ars, înroșit, căci eram zgândărit de ceva cunoscut în ochii lui ruginii și limpezi. Îl mai văzusem. Și o văzusem și pe fată – o străfulgerare de o clipă, un moment de luciditate de culoarea frunzelor autumnale: sprâncene roșcate, ochi căprui-aurii. Fața ei se reflecta într-a lui. Unde era fata?

El se chinuia să pronunțe ceva. Își mișca buzele crăpate. Voia să știe unde e Pippa.

Se îneca, respira gâjâit.

― Vă rog, am spus, neliniștit, încercați să nu vă mai mișcați!

― Să ia metroul, e mult mai rapid. Doar dacă n-o aduce cineva cu mașina.

― Nu vă îngrijorați! am spus, aplecându-mă mai aproape. Nu-mi făceam probleme. Cineva avea să apară curând să ne scoată de acolo, eram sigur. O să-i aștept până vin.

― Ești foarte amabil. Mâna lui (rece și