uscată ca o pulbere) mi se strânse pe braț. Nu te-am mai văzut de când erai copil. Ultima dată când am vorbit crescuseși mult.

― Dar eu sunt Theo, am spus după o pauză, ușor descumpănit.

― Sigur că ești. Privirea lui, ca și strânsoarea mâinii, era constantă și binevoitoare. Și ai făcut cea mai bună alegere, sunt convins. Mozart e mult mai plăcut decât Gluck, nu-i așa?

N-am știut ce să spun.

― O să vă fie mai ușor împreună. La audiții sunt foarte duri cu voi, copiii... Tuși. Buzele îi erau lipicioase de sânge gros și roșu. N-o să mai aveți a doua șansă.

― Uitați...

Mi se părea nedrept să-l las să creadă că eram altcineva.

― Ah, dar interpretați atât de frumos, dragul meu, în doi! Sol major. Îmi vine întruna în minte. Încet, încet, vine și pleacă...

Fredonă câteva note complet informe. O melodie. Era o melodie.

― ... și probabil ți-am spus cum mergeam pentru lecții de pian la armeanca aceea bătrână, nu? Avea o șopârlă verde care locuia într-un palmier ca un jeleu, îmi plăcea așa de mult s-o urmăresc... cum trecea ca fulgerul pe pervazul ferestrei... o puzderie de luminițe în grădină... du pays saint38... douăzeci de minute de mers pe jos, dar mie mi se păreau kilometri...

Își pierdu suflul timp de un minut; i-am simțit mintea clară alunecând în derivă, dispărând din vedere ca o frunză prinsă în vârtejul unui torent. Năvăli pe urmă înapoi ca un val, și era din nou prezent în fața mea.

― Și tu? Câți ani ai acum?

― Treisprezece.

― La liceul francez?

― Nu, merg la școală în West Side.

― Foarte bine faci, zic eu. Toate orele astea de franceză! Prea multe cuvinte pentru un copil. Nom et pronom39, specii și genuri. Nu e decât o inventariere ca într-un insectar.

― Poftim?

― Întotdeauna vorbeau franceză la Groppi’s. Îți amintești de Groppi’s? Cu umbrela în dungi și înghețata de fistic?

„Umbrela în dungi.“ Mi-era greu să gândesc prin hățișul durerii de cap. Privirea mi se abătu către tăietura lungă pe care o avea pe pielea capului, închegată de sânge închis la culoare, ca o rană de topor. Percepeam tot mai limpede prezența unor forme ca de trup omenesc prăvălite printre dărâmături, mormane întunecate neclare, apăsându-ne din toate părțile, întuneric peste tot, și trupurile acelea ca niște păpuși de cârpă, și totuși era un întuneric în care puteai aluneca treptat în neștire, avea în el ceva somnoros, ca un siaj înspumat învolburându-se și apoi dispărând în oceanul negru și rece

Brusc, ceva foarte rău. Bătrânul era treaz, mă scutura. Flutura din mâini. Voia ceva. Încerca să se ridice, inhalând aerul cu un șuier ascuțit.

― Ce este? am spus, scuturându-mă să mă trezesc.

Icnea, agitat, trăgându-mă de braț. M-am ridicat în capul oaselor, temător, și am privit în jur, așteptându-mă să văd vreun nou pericol apropiindu-se amenințător: cabluri desprinse, un incendiu, tavanul gata să se prăbușească.

El îmi apucă mâna violent și mă strânse cu putere.

― Nu acolo, izbuti să rostească.

― Poftim?

― Nu-l lăsa! Nu. Privea undeva dincolo de mine, încercând să arate spre ceva. Ia-l de acolo!

― Vă rog, întindeți-vă!...

― Nu. Nu trebuie să-l vadă. Se agățase ca o gheară de brațul meu, înnebunit, încercând să se ridice. Au furat covoarele, o să-l ducă la vamă...

Arăta – mi-am dat seama – spre un dreptunghi prăfuit de scândură, aproape invizibil printre grinzile rupte și sfărâmături, mai mic decât laptopul meu de acasă.

― Asta? am spus, uitându-mă mai aproape.

Era picat cu ceară topită și uscată și acoperit de un mozaic de bucăți de cornișă.

― Asta voiați?

― Te rog mult.

Ochii strâns închiși. Era supărat și tușea atât de tare că abia putea vorbi.

M-am întins și am luat bucata de scândură de margini. Părea surprinzător de grea pentru ceva atât de mic. Într-un colț atârna o așchie lungă desprinsă din cadru.

Mi-am trecut mâneca peste suprafața prăfuită. O păsăruică galbenă, neclară sub vălul de praf albicios. „Lecția de anatomie era de fapt în aceeași carte, dar mă speria de moarte.“

„Chiar așa“, am răspuns, picotind. M-am întors, cu tabloul în mână, să i-l arăt mamei, și atunci mi-am dat seama că nu era acolo.

Sau – era și nu era. Parte din ea era, dar invizibilă. Partea invizibilă era cea importantă. Nu înțelesesem niciodată până atunci lucrul ăsta. Dar, când am încercat s-o spun cu voce tare, cuvintele mi-au ieșit bălmăjite și, ca un duș rece, am înțeles că greșeam. Amândouă părțile trebuiau să fie la un loc. Una nu putea să existe fără alta.

Mi-am frecat fruntea cu brațul, am încercat să clipesc ca să-mi îndepărtez praful din ochi și, cu un efort uriaș, ca și cum aș fi ridicat o greutate mult prea mare pentru mine, am încercat să-mi îndrept gândurile spre ceea ce știam că trebuie să mă preocupe. Unde era mama? Preț de o clipă fuseserăm trei, și unul dintre