În spatele meu, bătrânul începuse să tușească și să dârdâie din nou cu o febrilitate incontrolabilă, încercând să vorbească. Întinzând brațul, am vrut să-i dau tabloul.

― Poftiți! am spus, și apoi, către mama, în locul unde păruse să fie: Mă întorc într-o clipă.

Dar nu tabloul îl voia. Îl împinse enervat înapoi către mine, mormăind ceva. Partea dreaptă a capului îi era atât de îmbibată de sânge cleios, încât abia îi vedeam urechea.

― Ce? am spus, cu gândurile îndreptate încă spre mama – unde era? Poftim?

― Ia-l!

― Uitați ce e, am să mă întorc. Trebuie să...

Nu puteam să formulez, nu exact, dar mama voia să mă duc acasă, imediat, trebuia să ne întâlnim acolo, ăsta era un lucru asupra căruia insistase

― Ia-l cu tine! Mă împingea. Du-te! Încerca să se ridice din nou în șezut. Avea ochii strălucitori și ieșiți din orbite. Starea lui de agitație mă înspăimântă. Au luat toate becurile, au distrus jumătate din clădirile de pe stradă...

Un picur de sânge i se prelinse pe bărbie.

― Vă rog, am spus, dând din mâini, temându-mă să-l ating. Vă rog, întindeți-vă!...

Clătină din cap și încercă să spună ceva, dar efortul îl făcu să izbucnească într-un acces de tuse umedă, teribilă. Când se șterse la gură, i-am văzut o dâră proaspătă de sânge pe dosul palmei.

― Vine cineva.

Nu eram sigur, dar nu știam ce altceva să spun.

El mă privi drept în ochi, căutând un semn cât de fugitiv de înțelegere, și, pentru că nu găsi, se încordă din nou să se ridice în capul oaselor.

― Foc, spuse el cu o voce gâlgâită. Vila din Ma’adi40. On a tout perdu.41

Fu din nou copleșit de un acces de tuse. În nări îi bolborosea o spumă rozalie. În mijlocul atmosferei ireale, al mormanelor de pietre și blocurilor de stâncă sparte, am avut, ca prin vis, sentimentul că-l trădasem, ca și cum aș fi ratat o misiune vitală, legendară, din stângăcie și ignoranță. Deși nu se vedea nici un fel de foc în îngrămădirea aceea de piatră, m-am târât până la tablou și l-am pus în punga de plastic, numai ca să nu-l mai vadă, pentru că îl supăra atât.

― Nu vă faceți griji! am spus. O să...

Se liniștise. Își puse mâna pe încheietura mea, cu ochii neclintiți și strălucitori, și m-am simțit străbătut de un fior rece, irațional. Făcusem ceea ce trebuia. Totul avea să fie bine.

M-am lăsat pătruns de starea aceasta de relaxare, și el îmi strânse mâna cu încredere, ca și cum mi-aș fi rostit gândul cu voce tare. Aveam să ieșim de aici, spuse.

― Știu.

― Înfășoară-l în hârtie de ziar și pune-l la fundul cufărului, dragul meu! La un loc cu celelalte curiozități.

Ușurat să-l văd potolindu-se, istovit de durerea mea de cap, pierzând aproape de tot amintirea mamei, m-am așezat lângă el și am închis ochii, simțindu-mă ciudat de comod și în siguranță. Absent, plutind. El delira vag, mormăind: nume străine, sume și numere, câteva cuvinte franțuzești, dar majoritatea în engleză. Un bărbat venea să vadă mobila. Abdou dăduse de necaz pentru că aruncase cu pietre. Dar toate aveau cumva sens, și am văzut grădina cu palmieri, și pianul, și șopârla verde pe trunchiul copacului ca pe niște pagini într-un album fotografic.

O să te poți întoarce singur acasă, dragul meu? mi-l amintesc întrebându-mă la un moment dat.

― Sigur. Zăceam pe jos lângă el, capul mi se odihnea lângă sternul lui șubred, încât îi auzeam toate poticnelile și hârâitul răsuflării. Merg în fiecare zi cu metroul.

― Și unde ziceai că locuiești acum?

Își pusese mâna pe creștetul meu cu un gest blând, așa cum ai mângâia un câine care ți-e drag.

― East Fifty-Seventh Street.

― Aha! Lângă Le Veau d’Or?

― La câteva străzi.

Le Veau d’Or era un restaurant unde mamei îi plăcuse să meargă pe vremea când aveam bani. Acolo mâncasem pentru prima oară melci și sorbisem pentru prima oară un strop de marc de Burgundia42 din paharul ei.

― Spre parc, vrei să spui?

― Nu, mai aproape de râu43.

― Aproape, dragul meu. Bezele și icre negre. Cât de mult mi-a plăcut orașul acesta, de prima oară când l-am văzut! Și totuși nu e același lucru, nu? Mi-e cumplit de dor de el. Ție nu? Balconul și...

― Grădina.

M-am întors să-l privesc. Parfumuri și melodii. În negura confuziei mele, ajunsese să mi se pară că era un prieten apropiat sau un membru al familiei de care uitasem, vreo rudă de mult pierdută a mamei...

― Ah, mama ta! Draga de ea! N-am să uit prima dată când a venit să cânte. Era cea mai frumoasă fetiță pe care am văzut-o vreodată.

Cum de știuse că mă gândeam la ea? Am dat să-l întreb, dar adormise. Ochii îi erau închiși, dar răsufla precipitat și răgușit, ca și cum