Eu însumi îmi pierdeam limpezimea cugetului – urechile îmi țiuiau de un zuruit înnebunitor și aveam în gură un gust metalic ca la dentist –, și poate că aș fi alunecat înapoi în nesimțire și aș fi rămas acolo dacă el nu m-ar fi scuturat la un moment dat, cu îndârjire, încât m-am trezit cu o smucitură de spaimă. Mormăia și se trăgea de degetul arătător. Își scosese un inel gros de aur cu o piatră șlefuită și încerca să mi-l dea mie.

― Nu, nu vreau să-l iau, am spus, ferindu-mă. De ce faceți asta?

Dar el mi-l apăsă în palmă. Respirația îi era o bolboroseală urâtă.

― Hobart și Blackwell, spuse, cu o voce de parcă s-ar fi înecat dinăuntru spre în afară. Sună la soneria verde.

― Soneria verde, am repetat nesigur.

Clătină din cap înainte și-napoi, ca beat, cu buzele fremătând. Ochii își pierduseră ținta. Își trecu privirea peste mine fără să mă vadă, și am simțit că mi se ridică părul pe mine.

― Spune-i lui Hobie să iasă din magazin, rosti cu voce încleiată.

Am privit parcă fără să-mi pot crede ochilor cum un firicel de sânge roșu aprins i se scurgea din colțul gurii. Își slăbise cravata trăgând de ea.

― Dați-mi voie! am spus, întinzându-mă să-l ajut, dar el îmi dădu peste mâini.

― Trebuie să închidă casa și să iasă! gâjâi. Tatăl lui o să trimită niște indivizi să-l ia la bătaie...

Dădu ochii peste cap, și pleoapele îi fluturară. În clipa următoare se prăbuși pe dinăuntru, inform, flasc, ca și cum tot aerul s-ar fi scurs din el, treizeci de secunde, patruzeci, ca un teanc de haine vechi, dar apoi – cu atâta violență, încât am tresărit – pieptul i se umflă de un hârșâit ca de foale, și el tuși o bulă sonoră de sânge care mă stropi din cap până-n picioare. Se săltă cât putu în coate și timp de vreo treizeci de secunde gâfâi ca un câine, pieptul i se ridică și-i coborî frenetic, fără oprire, cu ochii pironiți asupra a ceva ce eu nu vedeam și strângându-mă în tot acest timp de mână de parcă, dacă s-ar fi ținut suficient de strâns, ar fi fost de ajuns ca să-și revină.

― Vă simțiți rău? am întrebat cu disperare, cu ochii umezi. Mă auziți?

Bâjbâia și dădea haotic din mâini, ca un pește pe uscat, și i-am susținut capul – sau cel puțin am încercat, neștiind cum, temându-mă să nu-i fac rău, și în tot timpul acesta el îmi strânse mâna într-o încleștare atât de cumplită de parcă atârna de marginea unei clădiri, gata să cadă. Fiecare suflare era o sforțare distinctă, gâlgâitoare, un bolovan ridicat cu un efort uriaș și scăpat de fiecare dată la pământ. La un moment dat mă privi drept în față – sângele îi țâșnea în gură – și păru să spună ceva, dar cuvintele i se pierdură într-un bolborosit în bărbie.

Apoi, spre marea mea ușurare, se domoli, deveni mai puțin zgomotos, slăbi strânsoarea în care-mi ținea mâna, se înmuie, și am avut senzația că se scufundă și se rotește aproape ca și cum ar fi plutit pe spate, îndepărtându-se de mine pe apă.

― Vă e mai bine? am întrebat, și apoi...

I-am picurat puțină apă pe buze, pe care le-am văzut mișcându-se, încă vii; și apoi, pe genunchii mei, ca un paj dintr-o nuvelă, i-am șters puțin sânge de pe față cu batista imprimată din buzunar. El lunecă – neîndurător, trecând, pe rând, toate vămile – către nemișcare, iar eu m-am clătinat înapoi pe călcâie și i-am privit țintă chipul zdrobit.

― Hei! am spus.

Pleoapa pergamentoasă, cu vinișoare albăstrii, pe jumătate închisă, zvâcni slab, ca de un tic.

― Dacă mă auziți, strângeți degetele!

Dar mâna lui într-a mea era moale. M-am așezat și m-am uitat la el, neștiind ce să fac. Era timpul să plec, trecuse de mult, de fapt, timpul – mama insistase –, și totuși nu vedeam nici o cale de a ieși din spațiul în care mă aflam, și, de fapt, într-un fel era greu de imaginat că m-aș fi putut afla oriunde altundeva pe lume, că exista o altă lume în afara acesteia. Era ca și cum n-aș fi avut niciodată o altă viață.

― Mă auziți? l-am întrebat pentru ultima oară, aplecându-mă deasupra lui și apropiindu-mi urechea de gura însângerată. Dar nu mai era nimic.

6

Nu voiam să-l deranjez, în caz că se odihnea numai, așa că m-am ridicat fără să fac, pe cât îmi stătea în putință, nici un zgomot. Mă durea tot corpul. Timp de câteva secunde, am rămas să-l privesc, ștergându-mi palmele de haina de uniformă – eram plin de sângele lui, mâinile mi se năclăiseră –, și apoi am privit în jur la peisajul selenar al dărâmăturilor, încercând să-mi dau seama unde sunt și să aflu cea mai bună cale de ieșire.

După ce mi-am croit, cu greutate, drum spre centrul spațiului – sau ceea ce părea a fi centrul spațiului –, am văzut că o ușă era mascată de bucăți sfâșiate de tencuială, așa că m-am răsucit și am început să avansez în direcția opusă. Acolo buiandrugul căzuse, făcând să se prăbușească un morman de cărămizi aproape cât mine de înalt și lăsând în vârf un spațiu plin de fum prin care ar fi putut trece o mașină. Am început să mă cațăr, agățându-mă de