ce puteam, trecând peste bucățile de ciment sau ocolindu-le, dar nu ajunsesem prea departe, când mi-am dat seama că trebuia să mă duc pe partea cealaltă. Văpăi moleșite lingeau peretele din fund a ceea ce fusese magazinul expoziției, zvâcnind și aruncând scântei în semiîntuneric, unele dintre ele mult sub nivelul unde ar fi trebuit să se afle podeaua.

Nu-mi plăcea cum arăta cealaltă ușă (plăci de spumă poliuretanică pătate sângeriu; partea din față a căputei unei încălțări ieșind dintr-un morman de pietriș), dar cel puțin cea mai mare parte a materialelor care blocau ușa nu erau foarte solide. Dibuindu-mi drumul înapoi, ferindu-mă de niște fire spânzurate de tavan care scoteau scântei, mi-am săltat sacoșa pe umăr, am tras adânc aer în piept și m-am avântat în moloz cu capul înainte.

A fost cât pe ce să mă înec de praf și de un miros chimic pătrunzător. Tușind, rugându-mă să nu mai dau de vreun fir desprins, încărcat de curent, pipăiam cu mâinile și orbecăiam în întuneric în timp ce tot soiul de sfărâmături răpăiau și mi se scuturau în ochi: pietriș, bucățele de tencuială, fâșii și bucăți de Dumnezeu știe ce.

O parte dintre ele erau ușoare, altele, nu. Cu cât înaintam, cu atât se făcea mai întuneric și mai cald. Din când în când, șovăiam pe unde s-o iau sau calea mi se închidea pe neașteptate în față, iar în urechi îmi urca un fel de muget al mulțimii, fără să-mi pot da seama de unde venea. Trebuia să mă subțiez ca să mă strecor pe lângă anumite obstacole; uneori mergeam în picioare, alteori mă târam, simțind, mai degrabă decât văzând, trupuri în jur, o apăsare moale, tulburătoare, care ceda sub greutatea mea, dar cel mai rău era mirosul: cârpe carbonizate, păr și trup ars și izul specific de sânge proaspăt – cupru, cositor și sare.

Aveam zgârieturi în palme și pe genunchi. Mă lăsam în jos și ocoleam obiecte, pipăindu-mi drumul, înaintând cu șoldul pe lângă ceva care părea a fi un strung sau o grindă lungă, până când m-am trezit înghesuit de o masă solidă care părea a fi un zid. Cu greutate, căci locul era îngust, m-am răsucit în așa fel încât să pot vârî mâna în plasă după lanternă.

Voiam s-o iau de la fund, de sub tablou, dar am pipăit mai întâi cu degetele telefonul. L-am pornit însă și aproape imediat l-am scăpat, pentru că, în lumina lui difuză, zărisem mâna unui om ieșind dintre două blocuri de beton. Chiar așa îngrozit cum eram, îmi amintesc că m-am simțit recunoscător că era numai o mână, deși degetele arătau cărnoase, închise la culoare, umflate. N-am putut să le uit vreodată; chiar și azi, câteodată, mă trag înapoi, înspăimântat, când vreun cerșetor de pe stradă îndreaptă brusc spre mine o asemenea mână – puhavă și cu unghiile negre.

Aveam și lanterna, dar voiam telefonul. Azvârlea o lucire palidă în cavitatea unde mă aflam, dar, chiar în clipa când mi-am venit în fire suficient ca să mă aplec, ecranul se stinse. Un miros acid de ars se împrăștie în jurul meu în întuneric. M-am lăsat în patru labe și m-am târât în obscuritate, bâjbâind cu amândouă mâinile printre pietre și sticlă, hotărât să-l găsesc.

Credeam că știu unde se află, măcar cu aproximație, și am rămas să-l caut probabil mai mult decât ar fi trebuit; și abia atunci când, renunțând la orice nădejde, am încercat să mă scol din nou în picioare, mi-am dat seama că mă târâsem într-un loc jos unde mi-era imposibil să mă ridic, pentru că o suprafață solidă se afla cam la cincisprezece centimetri de capul meu. N-am reușit să mă răsucesc și nici să merg înapoi, așa că am decis să mă târăsc înainte, sperând că spațiul avea să se deschidă, și curând înaintam încet, chinuitor, cu sentimentul disperat că sunt strivit și cu capul sucit inconfortabil într-o parte.

La vârsta de patru ani mă prinsesem într-un pat rabatabil în perete în vechiul nostru apartament de pe Seventh Avenue – chestie care sună amuzant, dar nu prea este; cred că m-aș fi sufocat dacă Alameda, menajera noastră de pe atunci, nu mi-ar fi auzit țipetele înfundate și nu m-ar fi scos de acolo. Încercarea de a mă mișca în spațiul acela fără aer era oarecum la fel, dar mai chinuitoare, căci în jur erau sticlă, metal fierbinte, duhoarea hainelor arse și pe alocuri câte ceva moale care se lipea de mine și la care nu voiam să mă gândesc. De deasupra cădeau peste mine, grele, dărâmături, gâtul mi se umplea de praf, tușeam din rărunchi și tocmai începusem să mă alarmez cu adevărat, când mi-am dat seama că distingeam, abia ghicit, textura aspră a cărămizilor care mă înconjurau. Din stânga mea, cam de la cincisprezece centimetri deasupra podelei, se strecura plăpând o lumină – cea mai slabă lucire posibilă.

M-am lăsat și mai jos și m-am trezit că vedeam, cu totul tulbure, pardoseala de mozaic a galeriei de dedesubt. Un morman în neorânduială de ceva ce părea a fi echipament de pompieri (funii, topoare, răngi, un tanc de oxigen pe care scria FDNY44) zăcea aruncat pe podea.

― Hei! am strigat.

Fără să mai aștept un răspuns, m-am lăsat în jos să mă strecor prin gaură cât am putut de repede.

Spațiul era îngust; dacă aș fi avut câțiva ani în plus sau câteva kilograme mai mult, poate că n-aș fi reușit să trec. Undeva pe la mijloc, plasa mi s-a prins în ceva, și preț de o clipă am crezut că va trebui să-mi dau drumul fără ea, cu sau fără tablou, ca o șopârlă care-și abandonează coada, dar, când am tras-o pentru ultima oară, s-a smuls