în sfârșit împreună cu o mică avalanșă de tencuială sfărâmată. Deasupra mea era un fel de bârnă, care părea să susțină o grămadă de material de construcție greu și, în timp ce mă suceam și mă zvârcoleam sub ea, eram năuc de teamă că avea să alunece și să mă taie în două, până când am văzut că cineva o proptise cu un cric.

Când am ieșit, m-am ridicat în picioare, lac de nădușeală și buimac de ușurare.

― Helo! am strigat din nou, întrebându-mă de ce erau atâtea echipamente în jur, dar nici un pompier.

Sala era cufundată în semiîntuneric, dar în cea mai mare parte nevătămată, cu straturi buretoase de fum care se îngroșau în înălțime; îți puteai da însă seama că o suflare de o forță colosală străbătuse sala numai după lumini și după camerele video de securitate, căci erau aruncate pieziș, cu fața spre tavan. Eram atât de fericit să mă aflu din nou într-un spațiu deschis, încât mi-au trebuit câteva clipe să înțeleg cât de ciudat era să fiu singura persoană în picioare într-o sală plină de oameni. Toți ceilalți zăceau la pământ.

Cel puțin zece-douăsprezece persoane erau întinse pe podea, nu toate întregi și nevătămate. Arătau ca și cum ar fi fost aruncate acolo de la mare înălțime. Trei sau patru trupuri erau acoperite parțial cu jachete de pompier, încât li se vedeau doar picioarele. Altele erau rășchirate la vedere, bătător la ochi, printre sfărâmăturile exploziei. Tot ceea ce fusese împroșcat sau țâșnise purta semnele violenței, ca după un strănut puternic cu sânge, o senzație spasmodică de mișcare în mijlocul neclintirii. Îmi amintesc îndeosebi o femeie între două vârste, cu bluza stropită de sânge, imprimată cu ouă Fabergé, de parcă ar fi cumpărat-o de fapt din magazinul muzeului. Ochii conturați cu creion negru îndreptau o privire goală către tavan, iar bronzul îi fusese în mod evident aplicat pe față, pentru că pielea avea o culoare sănătoasă de piersică, deși femeii îi lipsea creștetul capului.

Tablouri în ulei estompate, rame aurite stinse. Cu pași mărunți, am ieșit în mijlocul sălii, clătinându-mă, chinuindu-mă să-mi recapăt echilibrul. Îmi auzeam răsuflarea hârâită, și sunetul ei era ciudat de superficial, avea o ușurință de coșmar. Nu voiam să privesc în jur, și totuși trebuia. Un asiatic mic de statură, lamentabil în geaca sa de culoarea nisipului, zăcea ghemuit într-o baltă groasă de sânge. Un paznic (cu chipul atât de ars încât îl puteai recunoaște doar după uniformă) cu un braț răsucit la spate și un ciot subțire respingător în loc de picior.

Dar lucrul principal, ceea ce conta: nici unul dintre cei culcați nu era ea. M-am forțat să mă uit la toți, la fiecare în parte, unul câte unul – chiar și când nu mi-am putut impune să le privesc fețele, oricum știam picioarele mamei, hainele, încălțările ei în alb-negru – și, multă vreme după ce am fost sigur, am rămas în picioare în mijlocul lor, înfășurat strâns în mine însumi, ca un porumbel bolnav cu ochii închiși.

În sala următoare erau alți morți. Trei. Un bărbat gras într-un sacou scoțian; o doamnă bătrână cu o ulcerație a buzelor; o fetiță albă la față, cu o zgârietură roșie la o tâmplă, dar altfel, aparent fără nici un semn. Apoi însă nu mai erau. Am trecut prin câteva săli împânzite de echipamente, dar, în ciuda petelor de sânge de pe podele, n-am mai văzut morți. Și, ajuns – cu ochii strâns închiși, cu pumnii încleștați – în sala unde fusese ea, unde se dusese – departe, mi s-a părut –, cea cu Lecția de anatomie, nu am văzut decât aceleași tărgi și echipamente, și acolo, în timp ce traversam sala, în tăcerea intens asurzitoare, singurii doi observatori erau aceiași doi domni olandezi nedumeriți care ne ațintiseră cu privirea pe mine și pe mama de pe perete: dar voi ce căutați aici?

Apoi decorul s-a schimbat brusc. Nici măcar nu țin minte cum s-a petrecut; eram pur și simplu într-un alt loc și alergam, alergam prin săli goale, somptuoase, pe care fumul ca o pâclă le făcea să pară ireale, imateriale. Mai devreme, încăperile păruseră să urmeze o traiectorie clară, sinuoasă, dar logică, în care toate drumurile duceau la magazinul de cadouri. Dar, întorcându-mă acum prin ele în fugă, în direcția inversă, mi-am dat seama că traseul nu era deloc simplu; de mai multe ori m-am trezit în fața unor pereți fără uși sau am intrat în săli care se înfundau. Ușile și intrările nu erau acolo unde mă așteptam să le găsesc; socluri goale apăreau amenințătoare din senin. Dând puțin prea brusc un colț am intrat aproape într-un grup de străjeri ai lui Frans Hals: bărbați zdraveni, grosolani, cu obraji roșii, cu ochi încețoșați de bere, ca niște copoi de New York la o petrecere în costume de epocă. S-au uitat la mine cu ochi reci, insistenți și ironici, în timp ce-mi trăgeam răsuflarea, mă dădeam înapoi și o luam din nou la fugă.

Chiar și în zilele bune eram uneori condus înapoi de supraveghetori (căci hoinăream fără țintă până în sălile cu artă polineziană, cu totemuri și canoe scobite dintr-un trunchi de copac), iar alteori trebuia să urc și să rog pe câte unul să-mi arate drumul înapoi. Galeriile de tablouri erau în particular derutante pentru că erau reamenajate atât de des; și, în timp ce fugeam prin sălile goale în lumina crepusculară, fantomatică, eram din ce în ce mai înspăimântat. Credeam că știu drumul spre scara principală, dar, la scurt timp după ce am ieșit din sălile expozițiilor speciale, împrejurimile au început să-mi pară necunoscute și, după un minut sau două de goană bezmetică, dând colțuri de care nu mai eram sigur, mi-am dat seama că mă rătăcisem de tot. Ajunsesem, cine știe cum, trecând direct prin