maeștrii italieni (Cristoși crucificați și sfinți perplecși, șerpi adamici și îngeri gata de luptă), în secolul al optsprezecelea englez, o latură a muzeului în care fusesem rareori până atunci și pe care nu o cunoșteam deloc. Înaintea mea se desfășurau culoare lungi de priveliști elegante, săli ca niște labirinturi, care păreau să compună un vechi conac bântuit: lorzi cu peruci lungi cârlionțate, femei frumoase și vag distante de Gainsborough45, care priveau de sus, trufașe, la suferința mea. Perspectivele lungi, maiestuoase, mă enervau pentru că nu păreau să ducă la vreo scară sau în vreunul dintre coridoarele principale, ci numai în alte galerii la fel de somptuoase; și aproape că-mi dăduseră lacrimile, când am văzut o ușă modestă pe o latură a sălii.

Trebuia să te uiți bine ca s-o vezi; era vopsită în aceeași culoare ca pereții galeriei, genul de ușă pe care, în condiții normale, te-ai fi așteptat s-o găsești încuiată. Îmi atrăsese atenția numai pentru că nu era complet închisă – partea stângă nu se îmbina perfect cu peretele, fie pentru că nu se proptise complet, fie pentru că încuietoarea nu funcționase din cauza întreruperii curentului. N-a fost totuși ușor de deschis – era grea, metalică, și a trebuit s-o trag cu toată forța. Deodată însă, cu un oftat pneumatic, a cedat atât de capricios, încât m-am împleticit.

Strecurându-mă prin ea, m-am pomenit într-un hol întunecat cu birouri, sub un plafon mult mai jos. Luminile de urgență erau mult mai slabe decât în galeria principală, și mi-a luat câteva momente până când ochii mi s-au deprins cu obscuritatea.

Coridorul părea să se întindă kilometri întregi în fața mea. M-am furișat cu teamă, aruncând câte o privire scrutătoare în birourile unde ușile rămăseseră larg deschise. Cameron Geisler, Registratură. Miyako Fujita, Registrator adjunct. Sertare trase, scaune împinse la perete. În ușa unui birou zăcea căzut pe o parte un pantof cu toc înalt.

Atmosfera de abandon era indescriptibil bizară. Mi s-a părut că, undeva la distanță, aud sirene de poliție, poate chiar aparate de emisie-recepție și câini, dar urechile îmi țiuiau atât de rău de la explozie, încât m-am gândit că putea foarte bine să mi se năzare. Începea să mă deprime tot mai tare faptul că nu vedeam nici un pompier, nici un polițai, nici un paznic – de fapt, nici un suflet viu.

În zona de „acces interzis“ nu era suficient de întuneric ca să scot lanterna de buzunar, dar nici suficientă lumină ca să văd bine. Mă aflam într-un soi de depozit sau de arhivă. Birourile erau pline cu fișete din podea până-n tavan, rafturi metalice cu recipiente de plastic pentru corespondență și cutii de carton. Coridorul îngust mă făcea iritabil, claustrofob, iar pașii îmi răsunau atât de violent, încât o dată sau de două ori m-am oprit și m-am întors să văd dacă nu cumva vine cineva după mine.

― Bună ziua! am spus nesigur, aruncând câte o privire în sălile pe lângă care treceam.

Unele birouri erau moderne, mobilate sumar; altele arătau înghesuite și murdare, cu teancuri neglijente de hârtii și cărți.

Florens Klauner, Secția de Instrumente muzicale; Maurice Orabi-Roussel, Artă Isalmică. Vittoria Gabetti, Textile. Am trecut pe lângă o cameră întunecoasă ca o peșteră, cu un banc lung de lucru pe care felurite bucăți de pânză erau așezate ca piesele unui puzzle. În fundul ei era o îngrămădeală de suporturi mobile de umerașe pe care atârnau o mulțime de saci transparenți de plastic, asemenea rastelurilor de lângă lifturile de serviciu din Bendel46 sau Bergsdorf.

Coridorul dădea într-un altul, perpendicular. M-am uitat în ambele părți, neștiind încotro s-o iau. Domnea miros de ceară de parchet, de terebentină și substanțe chimice, plus un iz pătrunzător de fum. Birourile și atelierele se întindeau la infinit în toate direcțiile: o rețea geometrică închisă, fixă și uniform monotonă.

În stânga mea pâlpâi o lampă de plafon. Bâzâia și se întrerupea, ca un aparat de radio cu purici, și, în sclipirea lui tremurătoare, am văzut undeva în față o țâșnitoare.

Am rupt-o la fugă – atât de repede, încât picioarele aproape că mi-au luat-o înaintea corpului – și am gâlgâit, cu buzele lipite de orificiu, atâta apă rece, atât de repede, încât tâmpla mi-a zvâcnit de un junghi de durere. Sughițând, mi-am spălat sângele de pe mâini și, din căușul palmei, mi-am azvârlit de mai multe ori apă peste ochii dureroși. Așchii minuscule de sticlă, aproape invizibile, s-au împrăștiat în vasul de oțel al țâșnitorii ca niște ace fine de gheață.

M-am rezemat de perete. Lămpile fluorescente de deasupra capului – vibrând, scuipând lumina intermitent – mă îngrețoșau. M-am ridicat din nou, cu greutate, și am pornit mai departe, clătinându-mă ușor în lumina scăpărătoare. Totul căpătase un aspect mult mai industrial: palete de lemn, un cărucior lat cu fundul neted, impresia că în zona aceasta obiectele erau mutate și depozitate în cutii. Am trecut de o altă intersecție, de unde un pasaj umbrit, cu podea lucioasă, se deschidea în întuneric, și eram pe punctul de a trece de el și de a merge mai departe, când am văzut în fundul lui o sclipire roșiatică pe care scria IEȘIRE.

M-am împiedicat; am căzut cu picioarele sub mine; m-am ridicat iar, sughițând încă, și am luat-o la fugă pe holul nesfârșit. La capătul lui era o ușă cu o bară de metal, ca ieșirile de urgență din școala noastră.

S-a deschis cu un trosnet, și am pornit în goană pe o scară – douăsprezece trepte –, am cotit pe palier, încă douăsprezece trepte până jos, degetele mi-au alunecat abia atingând balustrada de metal, pantofii îmi bocăneau cu un ecou atât