de înverșunat, încât părea că încă douăzeci de oameni coboară alături de mine. La capătul scărilor era un coridor cenușiu, clinic, cu o altă ușă cu bară. M-am năpustit în ea cu toată puterea, am împins-o cu ambele mâini și m-am trezit aproape orbit de ploaie și asurzit de vaietul sirenelor.

S-ar putea să fi urlat, fericit că eram în sfârșit afară, deși nimeni n-ar fi avut cum să mă audă în vacarmul acela: la fel de bine aș fi putut să strig pe pista de decolare a aeroportului pe timpul unei furtuni. Părea că toate camioanele de pompieri, toate mașinile de poliție, toate ambulanțele și vehiculele pentru situații de urgență din cele cinci sectoare ale orașului, plus Jersey47, mugeau și miorlăiau pe Fifth Avenue într-un delir sonor exuberant: șuieratul artificiilor de Anul Nou, de Crăciun și de 4 iulie la un loc.

Ușa laterală nefolosită mă scuipase în Central Park, între stația de încărcare-descărcare și parcarea muzeului. În depărtarea cenușiu-verzuie se deslușeau poteci singuratice; vârfurile copacilor se aplecau vijelios, înspumate, albicioase, zbătându-se în vânt. În spatele lor, măturată de ploaie, Fifth Avenue era închisă. De unde stăteam, am văzut prin ploaia torențială vânzoleala trepidantă de macarale și mașinării, polițiștii care țineau mulțimea la distanță, lumini roșii, lumini galbene și albastre, văpăile care tresăltau, se încolăceau și țâșneau înalte, haotice, ca niște coloane scânteietoare de mercur.

Mi-am pus mâna pavăză ca să mă apăr de ploaie și am luat-o la goană prin parcul deșert. Ploaia mi se năpustea în ochi și mi se scurgea pe frunte, topind luminile de pe stradă într-o ceață care pulsa în depărtare.

Poliție, pompieri, dube ale primăriei pe care ștergătoarele funcționau energic: Poliția canină, Batalionul de Operațiuni de Salvare, Departamentul de Materiale Periculoase. Mantale negre de fâș fluturau umflate de vânt. O bandă galbenă era întinsă pe toată lățimea ieșirii din parc la Miner’s Gate. Am ridicat-o fără să șovăi, m-am strecurat pe sub ea și am fugit în mijlocul mulțimii.

Nimeni nu m-a observat în învălmășeală. Preț de câteva clipe, am fugit aiurea în susul și-n josul străzii, cu chipul spuzit de ploaie. Oriîncotro priveam, eram asaltat de imagini ale propriei mele spaime. Oamenii umblau pe lângă mine orbește. Polițiști, pompieri, bărbați cu jobene, un bătrân ținându-și brațul rupt la piept și o femeie cu nasul însângerat trimiși către Seventy-Ninth Street de către un agent de poliție buimac.

Nu văzusem niciodată atâtea mașini de pompieri într-un singur loc: Squad 18, Fighting 44, New York Ladder 7, Rescue One, 4 Truck: Pride of Midtown. Croindu-mi drum prin marea de vehicule parcate și printre impermeabile negre oficiale, am observat o ambulanță Hatzolah48: litere ebraice pe spate, un salon de spital în miniatură, luminat, vizibil prin ușile deschise. Surorile medicale se aplecau asupra unei femei, încercând s-o facă să stea întinsă, pentru că ea se străduia să se ridice. O mână zbârcită cu unghii roșii se zgârcea în aer.

Am bătut în ușă cu pumnul.

― Trebuie să mergeți înăuntru, am strigat. Mai sunt oameni acolo...

― Mai e o bombă, îmi strigă cineva dinăuntru fără a întoarce capul. A trebuit să părăsim clădirea.

Înainte să apuc să-l înțeleg, o namilă de polițai se năpusti asupra mea ca un tunet: un tip cu un cap gros, ca de buldog, cu mușchii umflați pe brațe ca ai unui halterofil. Mă înșfăcă fără menajamente de braț și începu să mă împingă și să mă îmbrâncească spre celălalt trotuar.

― Ce pizda mă-sii cauți aici? urlă, cu o voce care îmi acoperi protestele – căci încercam să mă smulg din strânsoare.

― Domnule... se apropie de el o femeie cu chipul mânjit de sânge, încercând să-i atragă atenția. Domnule, cred că mi-am rupt mâna...

― Depărtați-vă de clădire! răcni el la ea, dându-i peste braț, și apoi la mine: Șterge-o!

― Dar...

Mă împinse atât de tare cu amândouă mâinile încât m-am clătinat aproape să cad.

― PLEACĂ DE LÂNGĂ CLĂDIRE! zbieră, ridicând brațele, și mantaua îi flutură amenințătoare. ACUM!

Nici măcar nu se uita la mine; ochii mici, de urs, erau pironiți asupra a ceva ce se petrecea peste capul meu, în susul străzii, iar expresia de pe fața lui mă umplu de groază.

M-am strecurat grăbit prin viermuiala de paramedici până pe trotuarul opus, chiar deasupra intersecției cu Seventy-Ninth Street, cu ochii în patru după mama – dar n-am văzut-o. Ambulanțele și vehiculele medicale erau puzderie: Beth Israel Emergency, Lenox Hill, NY Presbiterian, Cabrini EMS Paramedic. Un bărbat plin de sânge, la costum, zăcea întins pe spate îndărătul unui gard viu de tisă, în curtea înghesuită a unei vile de pe Fifth Avenue. O bandă galbenă fusese întinsă la intrare, și acum plesnea și se zvârcolea în vânt, dar polițiștii, pompierii și diverși indivizi cu joben o ridicau și se strecurau pe sub ea ca și cum nici n-ar fi contat că e acolo.

Toate privirile erau întoarse înspre centru, și abia mai târziu aveam să aflu de ce; pe Eighty-Fourth Street (prea departe ca să fi putut vedea atunci), cei de la substanțe periculoase se chinuiau să dezactiveze o bombă nedetonată împroșcând-o cu un tun cu apă. Hotărât să vorbesc cu cineva, vrând să aflu ce se petrecuse, am încercat să-mi fac drum către o mașină de pompieri, dar polițiștii cutreierau mulțimea dând din mâini, bătând din palme și împingând oamenii înapoi.

M-am agățat de haina unui pompier – un tip tânăr, cu o față prietenoasă, care mesteca gumă.

― Mai